Bun găsit, dragii mei, la o nouă doză de educație!
Încerc, în fiecare zi, să fiu punctuală la întâlnirea cu dumneavoastră. Pentru că tratamentul pe care vi l-am propus, e unul de durată și poate avea efecte secundare, atunci când nu-l administrăm la timp. Cel puțin, în cazul meu. Punctualitatea e una dintre valorile la care țin. Pentru că timpul dumneavoastră mi se pare la fel de prețios ca și al meu.
Mi s-a întâmplat, duminica trecută, să ies dis-de-dimineață din casă. Deși era ceață și o vreme numai bună de stat în casă sau de mers la biserică, pentru aceia ce o fac cu punctualitate în zile de sărbătoare, m-am suit în mașină și am pornit. Aveam o întâlnire, ce-i drept neinspirat programată, tocmai într-o dimineață de duminică. Dar punctualitatea e punctualitate. Iar efortul meu este echivalat de efortul celui ce avea să fie la fel de punctual. Dar nu a fost să fie așa. Am așteptat sfertul academic, în speranța că întâlnirea nu va fi ratată. Dar după un sfert de oră, speranțele mele s-au împrăștiat. Ceea ce nu pot să spun despre ceața ce rămăsese la fel de densă. Și-atunci m-am întrebat dacă îmi este utilă această valoare, punctualitatea, într-o lume în care se pare că din ce în ce mai puțini sunt cei ce o prețuiesc. Deși ne plângem mereu că timpul este mult prea grăbit. Sau poate, lipsa de punctualittate tocmai asta este: o formă de autoapărare, o formă de a lupta cu graba timpului. Timp grăbit – oameni calmi, care nu se grăbesc să respecte programările. Cine știe?! Poate în felul acesta o ia și timpul din loc mai ușor.
Și, uite așa, întâlnim în jur din ce în ce mai mulți în poziția de autoapărare, când e vorba de timp. Adică, în întârziere. Și, pentru că nu sunt puțini, sunt remarcați cu ușurință și de copii. Aceștia observă cum părinții încearcă să domolească graba timpului. Și-atunci se grăbesc și ei mai puțin spre școală și la fel de puțin la întoarcerea de la școală spre casă. Și pentru că nu fac decât să copieze comportamentul nostru, zic că ar fi bine să fim calmi și în privința întârzierii copiilor. Adică, ei de ce n-ar avea voie să fie în poziție de autoapărare? De ce să nu întârzie dacă noi o facem?
Iată cum, încet-încet. calmul legat de lipsa de punctualitate se propagă. Dacă șeful nu e punctual, nici subalternii nu fac eforturi. Dacă un prieten nu e punctual în repetate rânduri, te întrebi dacă are sens să te grăbești tu să fii altfel. Dacă părinții nu sunt punctuiali, copilul ar putea face la fel. Doar trebuie să le semene! Și uite așa, totul devine devine molipsitor.
Și-atunci, nici nu ne mai mirăm de ce am rămas nițel în urma țărilor vecine în multe privințe. Poate că ei nu încearcă să țină timpul în loc și să-l sincronizeze cu lipsa de grabă, ci aleargă alături de el.
Mda… cam acestea au fost gândurile mele, la întoarcerea de la întâlnirea ratată de duminică. Norocul meu că, în momentul în care am ajuns acasă, ceața s-a împrăștiat. Și am revenit la gânduri mai puțin grăbite. Și mi-am zis că, indiferent de ce mi s-a întâmplat azi, dacă vreau să cer celorlalți punctualitate va trebui că eu să mi-o păstrez pe a mea. Deci, rămân punctuală. La orice întâlnire. Și cu atât mai mult la întâlnirea cu dumneavoastră. Ceea ce vă doresc să vi se întâmple și vouă. Zilnic. Cu sau fără doza de educație.
