Bun găsit, dragii mei!
E început de decembrie și se simte deja spiritul sărbătorilor. Acela care te îndeamnă să fii mai bun, să dăruiești mai mult celorlalți, să îți dorești și mai mult să fii alături de cei dragi.
A trecut repede ziua de 1 Decembrie, festivă pentru toți românii. Deci, și pentru cei din urbea noastră. O zi în care simți parcă și mai mult sărbătoarea. Pe aceasta națională, dar și pe cele ce se grăbesc să vină în ultima lună a anului. Și, printr-un raționament simplu, zic că ar fi fost logic ca spiritul de care vă spuneam mai devreme, al sărbătorilor și al generozității, să-i fi cuprins pe cei mai mulți.
Dar, pare-se, că nu e chiar așa. Mi-am dorit și eu foarte mult să fiu prezentă la defilarea organizată de 1 Decembrie, împreună cu fiul meu. Aș fi avut varianta de a o urmări la televizor. Dar parcă n-ar fi fost aceeași emoție ca cea trăită în stradă, cu frigul pișcând obrajii, cu oameni ce își doresc brusc să fie mult mai înalți, pentru a vedea ce se întâmplă. Mi-am dorit asta pentru copilul meu, chiar și în ciuda prezenței politicienilor ce se afișează smeriți la astfel de sărbători. Căci, începutul lui decembrie asta înseamnă pentru mine: emoție, spirit de sărbătoare, frig de iarnă, stegulețe tricolore de 1 Decembrie, inevitabil chiar și politicieni. Dar m-am înșelat. Puțin. În privința spiritului… de sărbătoare.
Căci, e drept, erau mulți cei veniți să vadă defilarea de 1 Decembrie. Mulți, de toate vârstele. Dar, culmea, cei care îți săreau în ochi din mulțimea privitoare adunată nu erau copiii. Deși erau îmbrăcați în haine colorate și vesele. Ci vârstnicii, în ciuda hainelor în culori discrete și triste… De ce? Pentru că erau în primele rânduri. Așezați umăr lângă umăr, ca într-un cordon ce-mi amintea de alte
evenimente, tot de decembrie, dar mai triste. Un cordon ce nu lăsa pe nimeni să treacă. De genul celor “Pe-aicea nu se trece!” Și nu se trece nicidecum dacă ești mai mărunțel sau firav, iar despre copii, nici nu poate fi vorba. Ce să caute ei în primele rânduri? Păi, unde e respectul?… Nu văd defilarea?!… Păi, cum nu văd? De ce nu văd? Sau mai bine zis, ce contează că nu văd?… Cam acestea erau mesajele transmise de privirile ce se îndreptau spre tine în cazul în care, cerându-ți scuze, încercai să strecori un copil mai în față, să vadă altceva decât hainele gri.
Și m-am întrebat, atunci, dacă a fost o alegere inspirată aceea de a nu urmări evenimentele la televizor. Căci, îmi dorisem ca fiul meu să stea în frigul lui decembrie, pentru a simți și vedea sărbătoarea și s-a ales doar cu imaginea tristă a paltoanelor ce formaseră rândul din față. Și cu frigul. Îl privesc și-mi zic că a crescut. E aproape cât mine de înalt. Ce-i drept, nu sunt, nici eu, prea înaltă. Nu
suntem niciunul atât de înalți, încât, dacă am fi stat în primul rând, să nu vadă în spatele nostru cei despre care v-am vorbit. Nici ceilalți copii nu erau mai înalți decât noi.
Și-atunci mă gândesc că, poate, consumă anul acesta doza de educație măcar o mică parte a celor ce au format zidul primului rând, astfel încât anul viitor, de 1 Decembrie, în locul celor ce au văzut, de ani buni încoace, defilări, să stea să salute soldații fețe vesele de copii, cu obrajii pișcați de frig, dar care să simtă că-i zi de sărbătoare. A tuturor românilor!
