Alexia (Alexia Plăcintă) s-a format ca poetă în grupul de la Casa de Poezie „Light of ink” din Suceava, coordonat de profesorul Gheorghe Cîrstian, iar volumul cu care a debutat în 2025 la Editura Tracus Arte, „Formula lucrurilor simple”, este deținătorul Premiului I în cadrul Concursului Național „Rețeaua Literară”. Pe coperta a patra a cărții, doi dintre membrii juriului remarcă notele distinctive ale poemelor: „o poezie construită inteligent, cu imagini fosforescente, cu sevele vii și intense” (Nina Corcinschi) și „Alexia strânge tot ce nu încape în graiul rutinier: oase trosnind sub brațe, cearcăne care apasă mai greu decât somnul însuși, flori neculese pentru că nu te-ai născut băiat” (sorin despoT). Într-adevăr, multe dintre textele Alexiei lasă impresia unei vigilențe (și insistențe) sporite în direcția elaborării imaginii (autoarea construiește, ca la atelierele de scriere creativă), fapt care, uneori, stânjenește expresivitatea. Dincolo de aceasta, versurile devoalează suferințe, temeri, dezacorduri profunde.
Poezia din „Formula lucrurilor simple” este, în general, confesiv-meditativă. Dar nu autoexprimarea prevalează, ci, mai curând, definirea sentimentului de ezitare în ce privește exteriorizarea emoțiilor individuale. Altfel zis, Alexia nu dezvăluie neapărat trăiri personale, ci sugerează imposibilitatea de a le exprima, de a fi tu însuți într-o lume care nu prea acceptă perturbările determinate de neîncadrarea în tipare: „punctele de siguranță actele care definesc/ percepția socială a inimii tale” („Cumpăr flori când nu răspunzi”). Este ilustrată astfel fața unei societăți în care mărturisirea a devenit retorică pură („patetic este să-ți descărnezi interiorul/ ca al unei bovine gata de abator” – „Extrem contemporan ca și ieri”), iar echilibrul aparent devine scop în sine („obiceiul maniac de a păstra/ homeostazia socială” – „Homeostazie de durată”).
Volumul începe cu un text programatic – „Corp domestic senzație de fulger” – , anunțând interesul autoarei pentru nevoia de autenticitate și autoexprimare și, implicit, de neacceptare a oricărui fel de atitudine preconcepută: „când te uiți la cineva care nu există/ prezența o simți în corp granit îndoit cu nisip/ pe călcâie reverberează senzația de fulger// ai după ureche semnul unei flori neculese/ nemeritate pentru că n-ai născut băiat /…/ formula lucrurilor simple/ accese de furie semne de bună purtare pe spate/ semnul unei flori neculese nemeritate în spatele urechii// salvează de la înec/ acest corp domestic”. Raportarea la corporalitate devine modalitatea cea mai relevantă de formulare-ilustrare a sentimentului, fie că acesta e determinat de intemperiile cotidianului („Corp domestic” se intitulează prima parte a cărții), fie că vizează relația cu metafizicul (al doilea grupaj de poeme se numește „Întinderea morții”).
Miza Alexiei în mai toate poemele este să subordoneze emoția visceralului. Asistăm astfel la o transpunere somatică a trăirilor („ascultă în pliurile cărnii felul/ în care îți sună vocea” – „Timp pentru toți nimic pentru mine”) și pe cât starea afectivă e mai tensionată, pe atât visceralitatea se arată mai violentată: „trosnitul oaselor unitate de măsură/ pentru liniște/ deschizi cartea la numele străzii/ simți apropierea/ suprafețe lucioase/ plăcute ochiului/ alunecă pe gât/ un fel de mângâiere/ universală/ la nevoie” („Înveți nevoile corpului ca pe o hartă mută”), „aștept cu pieptul dezgolit/ bisturiul mângâie/ ultima celulă/ somatică/ muzica de doliu/ din camere/ de așteptare” („Am rămas aici un gest repetat”). Organul cel mai vulnerabil se arată a fi (în buna tradiție a poeziei confesiv-sentimentale) inima, iar Alexia găsește o modalitate interesantă de a-i prezenta suferințele – plasează cordul agonizant într-o realitate deformată: „ziua e o găleată cu var vechi/ din care se scurge aritmic/ o inimă stricată” („Timp pentru toți nimic pentru mine”); „de la o vreme simt orașul/ o găleată de moloz în care/ inimile nu mai pot fi/ excrescențe ale măduvei/ mediastinul șuieră/ în scheme anatomice” („Admirație intangibilă”); „în craterul celui mai activ vulcan din lume/ ars complet în poziție meditativă îmi zâmbește/ portarul cu sternul deschis și mediastinul rece/ din care curge lavă stinsă” („Ce spune Victor e adevărat”). E ceva aici din geometria apocalipsei din tablourile lui Dalí, iar bizarul e împins până la granița cu kitsch-ul.
Se simte în poemele Alexiei preocuparea pentru metaforizare. Uneori, prin reificare, se obțin imagini reușite pentru a defini emoții sau concepte mai greu de transpus poetic: „mintea e o cutie muzicală/ cu maneta stricată din care/ clovnul sare brusc/ provoacă mici atacuri de panică/ le așezi pe raft/ în fiecare seară/ șterse de praf udate și înmulțite/ devii un colecționar obsedat/ cel mai mare ghem de gânduri fără capăt” („Ne-a fost frică dar nu prea mult”). Alteori, asocierile ambiguizează discursul, dezvăluind o (neașteptată) afinitate a autoarei cu neomoderniștii: „în spatele gesturilor tale precalculate/ se odihnește oboseala pe/ brațul sigur al unui necunoscut” („Modele inumane de pe display”). Există însă și cazuri în care metafora creată e mult prea asertivă („prin mine șuieră/ neîncrederea tuturor/ copiilor neiubiți”, „distanța dintre corpuri/ se deprinde/ mai greu”) sau previzibilă („anxietatea mea străbate/ viscerele reci/ ca Sena vara canalele”, „fricile sunt papuci de paie pe drumuri în flăcări”).
„Formula lucrurilor simple” este o carte a poeticității elaborate și a sentimentului dozat. Un debut tocmai oportun pentru a încheia etapa scrisului în atelier. Poezia va avea numai de câștigat dacă Alexia va da mai multă libertate inimii și se va îndrepta către formula simplă a lucrurilor.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
