Revoltă, compulsiune, neacceptare, nesiguranță, anxietate – acestea sunt sentimentele și tipurile de conduită care caracterizează personajul poematic din cartea de debut a Alexandrei Crețu „Semănăm și mă sperie asta” (Colecția Pulsar, Editura Prut, 2025). E un personaj a cărui sensibilitate, neintrată încă în maturitate, este profund marcată de moștenirea afectivă și comportamentală, care pare să aibă un impact distructiv. Depresia ca permanență („Să vină cineva/ să mă mute de pe linie/ ca pe un soldat de porțelan” – „Mai rămâne să scap de mine”), neacceptarea de sine („Ca un copil în burta unei balene,/ Aștept să vină să mă scoată cineva/ Din mine” – „Am așteptat prea mult”) nu sunt neapărat etalate, dar definesc o încordare la limită, ascunzând afecțiuni și alți demoni interiori gata oricând să irupă („Inima mea e o piñata// Atârnată de pod/ Lovește mai tare/ Cu bâta/ S-ar putea ca de data aceasta/ Ceva să iasă dinăuntru”).

Cartea Alexandrei Crețu e ca o strună întinsă. Încordarea se simte de la primul până la ultimul poem. Iar pentru a transpune tensiunile în poezie, autoarea recurge la corporalizare sau chiar visceralizare. Cu cât mai concret-palpabilă devine angoasa, cu atât e mai agresivă: „Am în mine o sferă./ Un ovul imens pus în așteptare./ Ceva lipicios și transparent./ Mătasea artificială./ Ca inocența mi se agață neputincios de piele./ Scap” („Cei din urmă”); „Tăcerea o împing dintre dinți/ ca urmele de mâncare./ O sală de operație sterilă –/ gura mea./ Și dragostea/ cu gustul țigărilor/ pe care le voiai aruncate la gunoi.// Totul prinde crustă/ totul se necrozează-n venele mele.// Disperarea/ mi se anină de piept și/ trage în jos.” („Felii de lămâie subțiri”). 

În 2021, Editura Prut lansa colecția Pulsar, coordonată de Moni Stănilă, cu volumul de debut al Augustinei Visan, „Fă ceva tată”, o carte despre trauma familială și vulnerabilitate. Cartea Alexandrei Crețu continuă această linie tematică, punând însă accent mai mare pe interiorizare și interioritate. Poemele Augustinei Visan reconstituiau scene din viața familială, construită conform principiilor patriarhale și abuzului devenit normă, fără a insista asupra efectului acestor circumstanțe asupra copilului, care era și martor, și victimă. La Alexandra Crețu, circumstanțele, asemănătoare cu cele din cartea colegei sale, sunt oarecum atenuate, accentul căzând pe felul în care acestea se răsfrâng asupra personajului în creștere, iar indignarea este pregnantă. Nașterea ca incident – „Mă uitam la găleata roșie/ din colț/ și mă gândeam/ totul/ mintea, trupul/ eu/ sunt o întâmplare” („Obsesiv”) –, existența ca amintire a traumei – „urai/ (fără să recunoști)/ partea/ care te lega de el./ pe mine.// am fost un ideal/ creat din inocența/ unei revoluționare” („petale gingașe înmuiate în noroi”) –, individualitatea ca neconformare la cutumă – „N-am vrut să/ știi/ ce înseamnă/ ura deci/ ești o bucată/ de plastilină colorată/ verde + roșu = cafeniu./ Un rebut al unei/ societăți patriarhale./ Cu toții suntem” („Rebut”) –, toate sunt condiții care impulsionează anxietatea. Or poemele din „Semănăm și mă sperie asta” sunt despre anxietate. 

În același timp, multe din versuri ar putea fi organizate într-un manifest antisexist, luând în răspăr prejudecăți, stereotipuri, discriminări. Personajul pe care îl creează Alexandra Crețu (și aici i se vede cel mai bine forța poetică) reprezintă femeia care-și conștientizează condiția de captivă a conveniențelor – „Mama nu m-a născut bolnavă./ Aveam 2.700 g și eram menită pentru unul care/ Îndeasă a zecea bere pe gât/ Urmărește unduirile sufletului din față/ Și visează că-i râd pereții în noapte” („Cu siguranță nu acum”) –, dar își descoperă și pornirile de amazoană capabilă să sfideze uzanțele – „Bareta ce-mi va lega/ piciorul/ le va sufoca gâturile/ de/ țânci abandonați/ și/ rațe amărâte.// Mi-am adunat/ traumele în desagă/ și cu ele/ o să vă bat/ în cap.// Doi pași au fost destui/ ca să-mi dau seama:// poate e vodca/ poate pantofii/ poate sunt ochii/ sculptați în topaz.// Merită să-mi descalț tocurile/ și/ să vi le bag în gură” („Ai 18 ani”), „cel mai mult/ ne temem de prejudecăți.// dar/ cu coastele din care-am fost făcute/ vă vom reteza/ capetele./ unul câte unul” („Girls’ pauăr… [?]”) –, sau chiar trezește gorgona din ea pentru a domina – „Nu vreau să vorbesc despre mâinile tale/ Le simt cățărându-se stingher/ Tentacule grosolane îmi ies dintre picioare./ Să nu te îngrozești” („cocon pe banda de distrugere”). Versuri ca acestea, în care revolta atinge cote maxime, sunt și foarte performative, mizând pe retorică.

Alexandra Crețu raportează uneori individualul la colectiv și recurge la contextualizarea sociopolitică sau istorică a traumei. În aceste cazuri, se insinuează în texte o ironie fină, prin care personajul poematic este încadrat în o geografie și un timp concrete: „îți uram patetismul/ idealismul/ crezând mai mult/ în învierea unionismului/ decât în Dumnezeu” („Nume”); „Îmi iau lenjeria asortată și picioarele epilate,/ valiza, hulubii și viitorul incert ca cel al RM” („Mi-aș dori mai mult”); „Oamenii își șterg viața din chaturi” („Fugi de pe mine”). 

Din 2021 și până acum, colecția Pulsar de la Editura Prut a reușit să dea poeziei române contemporane câteva voci feminine care au suficient potențial încât să se facă remarcate. Alexandra Crețu se arată a fi una dintre acestea.

Lucia Țurcanu,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”