Riguros construită, conținând elemente de Bildungsroman, ludică și mimând inocența (cum bine observă Dan Sociu), cartea de debut a Clarei Caradimu, „Piciorul meu de trandafir” (Editura Cartier, 2025), alătură reușit realul și visul pentru a releva aspirații și bucurii, angoase și traume ale copilăriei și ale creșterii. Aceste glisări neașteptate dinspre cotidian spre fantasmagoric și invers cresc artisticitatea și intensitatea expresivă a cărții, astfel încât putem zice că volumul Clarei Caradimu este unul dintre cele mai poetice debuturi ale anului 2025. Fiecare poem funcționează, într-un fel, pe principiul chihlimbarului cu incluziuni – în atmosfera sau situația reconstituită sau imaginată concis și impactant se întrezărește un element-mărturie, cu efect vizual pronunțat, a trăirii-emoției.

Organizate ca niște file răzlețe ale unui curs de maturizare – de la „Curs 145 – Prima mea carte” la „Curs 365 – Despre totalitate” (cu reveniri la Curs 133, 134, 135, 142, 143, 144) –, mimând didacticismul sau consemnând amintiri, poemele din „Piciorul meu de trandafir” sunt texte despre cunoaștere și autocunoaștere prin relații familiale, prietenii, conexiuni sociale. În această acțiune cognitiv-formativă, personajul poematic trăiește dilema identității, proiectându-și eul sau regăsindu-l în persoanele din preajmă (reale sau imaginare). Educatoarea este o astfel de persoană, reprezentând ipostaza matură a personajului în formare („la bazin am observat că educatoarea avea un picior de/ trandafir. ea credea că-i un defect din naștere/ dar i-am spus cu mirare/ că ea are un picior de trandafir roșu exact ca al meu./ eram bucuroasă că am mai găsit pe cineva așa”), imagine reluată în alt poem cu același titlu „educatoarea”, prin accentuarea ideii de identitate unică („ea credea că-i un defect din naștere./ ba nu este așa/ altfel de ce s-ar hrăni cu atâta poftă/ din seva piciorului nostru/ atâția purici albi de trandafir”). Apoi, spectaculosul John Bagăli pare să fie prietenul imaginar cu care se identifică personajul poemelor („eu deschid un pic fața/ lui John Bagăli și o lipesc de fața mea. nimeni nu se uită/ în tot acel timp/ când fața mea este de fapt fața lui John Bagăli” – „cel mai bun prieten”) sau de care se desparte în momentul intrării în maturitate („Cea mai fericită zi a fost când eram mai mică./ Descoperisem un ou în grădină.// Era primul meu ou de pasăre găsit. Era rece și ciudat./ Stătea printre firele de iarbă, îmi aștepta palma să-l ridice. /…/ Ținând în palmă oul meu, pătat numai de puțină/ murdărie și brumă, l-am scos pe John Bagăli afară în/ lumina prânzului. /…/ Mă pun să-i construiesc un cuib la colțul casei mele./ Limbă cu limbă ajung să-i pun podeaua întărită, să-i/ construiesc pereții și-i las și o mică găurică. Nu-i pun/ niciun mobilier, căci gura toată mi s-a uscat deja./ Te las și după voi uita de tine,/ i-am spus fericihită lui John Bagăli, în timp ce mi-l/ dezlipeam cu totul de față. Să stai cuminte sau nu știu,/ poți face ce vrei tu.// Când familia mă cheamă la masă, le arăt tuturor oul meu/ și cu toții mă laudă” – „Amintire cu EpopeealuiGhilgameș-tati”). Nu mai puțin grăitoare sunt personajele cu nume de proveniență livrescă EpopeealuiGhilgameș-tati și Copilul lui EpopeealuiGhilgameș-tati, în a căror relație încearcă să se regăsească eul din poeme.

„Piciorul meu de trandafir” este o carte despre cunoaștere și maturizare, iar motorul acestui proces formativ, pare să ne sugereze autoarea, este violența. „Curs 135 – Viol” este un text despre violentarea unei vârste a inocenței: „Nașa mi-a povestit ce înseamnă viol./ Cerul mi s-a spart pe cap. Vestea despre viol m-a făcut/ să mă rotesc prin cameră și/ uite miile de bucățele curate de cer/ cum se îmbârligă prin păr. // de spaimă copiii s-au făcut ouă de găină”. Spațiul copilăriei, care ar trebui să fie protector și aducător de fericire, conține indicii ale violenței și produce angoase: „acolo zacem și nu ni se mai aud plânsetele zgomotoase,/ aerul înghite totul în cutie” („melancolie erotică”); „ea se dă cu fundul de pământ, în fiecare seară/ își mai zdrobește corpul câte puțin/ apoi smulge legumele din curte ca pe niște țevi/ și le dă la copii” („efort muzical”). Clara Caradimu nu practică scriitura de gradul zero (notația, altfel zis) pentru a dezvălui trauma (așa cum ne-au obișnuit cele mai multe dintre volumele de debut ale ultimilor ani). Dimpotrivă, ea are curajul să metaforizeze, iar imaginile care rezultă din acest act de transpunere artistică a traumei nu sunt nici prețioase, nici opacizante – acestea contribuie la vizualizarea trăirii, la intensificarea emoției, semn că autoarea, deși debutantă, are mâna formată (experiența de la Visceral sigur îi este de folos).

Poemele din „Piciorul meu de trandafir” pot să amintească și de universul fantast din „Spuma zilelor” a lui Boris Vian, și de amestecul de visare și realitate din „Zenobia” lui Gellu Naum, dar și de frumusețea stranie a lumii din „Parohia” lui Dan Coman. Predilecția Clarei Caradimu pentru bizar, neașteptat, suprareal este evidentă, iar imaginile pe care le creează definesc oarecum un tărâm al „fericihirii” – nici real, și nici total fantast, nici imaterial, dar nici total palpabil: „din mâinile noastre lemnoase se despletesc fluvii de apă/ sărată, dintr-odată devenim super-firavi, ne adăpostim/ în interiorul unui cal fericihit” („Melancolie erotică”); „la ei în piept se găsește o bilă plină cu fum și mânuțe din/ piele” („efort muzical”); „ne pupăm la nunta noastră alchimică/ deci ieși din cameră să ne căsătorim/ am înțeles că administratorul nu tratează pășunea,/ putem face îngeri din pământ” („hota bucuriei”). Pe de altă parte, se simte în atmosfera pe care o evocă o neliniște profundă care duce cu gândul fie la Kafka („zic că vreau să plec afară/ mă dezbrac în pielea goală și sunt plină de păr./ mutter mă întreabă de ce nu mă epilez. îi zic că n-am/ avut timp, sunt mereu atât de ocupată./ lui mutter îi convine în pivniță, gătește mâncare de bame/ pe întuneric. o călugăriță se plimbă pe firele rădăcinilor,/ trece pe lângă patul meu apoi se cațără pe țevile umede./ sara mă ia în brațe, îmi cere multă afecțiune de soră/ eu cu tot corpul meu păros/ o îmbrățișez” – „trăim într-o pivniță eu, mutter și sara”), fie la Blecher („ne spălăm mâinile eficient, peste șinele negre cresc tufe/ bogate de săpunel. sanatoriul de tuberculoză așteaptă/ deasupra grădinilor să treacă timpul. câinii-s mici, au/ paraziți săracii și castraveți-s acri. pensiile mici” – atingere pustie”), fie la atmosfera obscur-angoasantă din filmul neorealist („bem suc de agrișe lângă haitele de căprioare și mașinile/ pe jumate mâncate ne depășesc, se îndepărtează ușor de/ zona asta specială. Peste o vreme tot cerul își înghite/ fumul la loc. Rămânem strânși în jurul mesei, tăiem/ mațe de pește” – „Rădăcinoasa”).

„Piciorul meu de trandafir” este o carte despre creștere și despre încercarea de a descoperi „fericihirea” (cum o numește ludic-sentimental Clara Caradimu) într-o lume care uneori funcționează după o logică a visului, alteori e de un realism covârșitor. Un debut care bucură ca scriitură și sensibilizează ca mesaj.

Lucia Țurcanu,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”