Educația, prima sacrificată. Cât ne costă „economiile” făcute pe spatele școlii?
Când vine vorba despre tăieri bugetare, educația pare să fie mereu prima pe listă. Nu pentru că ar fi cel mai costisitor domeniu. Nu pentru că ar produce cele mai mari pierderi. Ci, poate, pentru că este cel mai ușor de sacrificat politic.
În emisiunea „Față în față” de la Viva FM, realizată de Andrei Giurgea, profesorul Laviniu Lăcustă, președintele Uniunii Sindicatelor Libere din Învățământul Preuniversitar Iași, a descris fără menajamente situația actuală: „așa-zisele economii făcute la bugetul central al statului au început cu educația”.
Deși legile educației au prevăzut, de-a lungul anilor, alocări de 5-6% din PIB sau 15% din bugetul consolidat, realitatea ultimilor 15 ani arată că finanțarea nu a depășit 3%. Iar după greva din 2023, când sistemul a obținut o ameliorare salarială, anul 2025 a adus o nouă rundă de tăieri: creșterea normei didactice, mărirea numărului de elevi la clasă, diminuarea plății cu ora și înjumătățirea sporului de doctorat.
Consecințele sunt deja vizibile. Profesorii sunt trimiși să predea în două sau trei școli, uneori chiar în afara specializării. Aproximativ 20.000 de posturi au dispărut din sistem. Salariile rămân la limita supraviețuirii: un debutant câștigă în jur de 3.700 de lei net, iar un profesor cu gradul I și peste 25 de ani vechime ajunge la aproximativ 6.100 de lei, fără dirigenție.
În acest context, Lăcustă afirmă tranșant: „este un atentat la siguranța națională”. Poate părea o formulare dură, dar argumentul său este simplu: învățământul preuniversitar implică direct sau indirect aproape 10 milioane de oameni – elevi, părinți, profesori, familii. Când lovești în acest sistem fără o logică didactică și fără o viziune pe termen lung, afectezi jumătate de țară.
Pe lângă problemele financiare, discuția a atins și tema „analfabetismului funcțional”, vehiculată în spațiul public la niveluri de 50% sau chiar 67%. Profesorul contestă aceste procente, întrebând: „De unde avem acest procent? Pe ce bază?” În 2025, promovabilitatea la Evaluarea Națională și Bacalaureat a fost în jur de 80%. „Unde sunt cei 50%?”, întreabă retoric liderul sindical, sugerând că etichetele aruncate în spațiul public pot avea o miză politică și pot adânci frustrările sociale.
Problema reală, spune el, este abandonul școlar. „Iașul, la patru-cinci ani, pierde aproape o generație.” Aceasta este rana profundă a sistemului – copiii care ies din școală înainte de a-și construi un drum.
În paralel, apar idei precum campusuri școlare construite din pix sau predare masivă pe Zoom. Lăcustă le consideră „rupte de realitatea României”, mai ales în contextul în care țări precum Franța sau Suedia reevaluează excesul de digitalizare și impactul negativ al ecranelor asupra elevilor.
Dincolo de polemici, o întrebare rămâne esențială: ce fel de școală vrem? Una tratată ca o anexă bugetară sau una considerată investiție strategică?
„Școala nu este Mafalda să le facă pe toate”, spune profesorul. Dar este singura instituție care poate oferi acel orizont cultural și acele competențe care fac diferența între stagnare și progres.
Educația nu este o cheltuială de ajustat la final de an fiscal. Este infrastructura invizibilă a unei națiuni. Iar dacă alegem să economisim aici, nota de plată nu va veni imediat, ci peste ani – în economie, în coeziune socială, în democrație.
Întrebarea nu este cât costă educația. Întrebarea este cât ne costă să o slăbim.
