Există momente în viața culturală a unei societăți care nu se văd în statistici, nu apar în rapoarte și nu sunt validate imediat de instituții. Ele se nasc în dialoguri reale, în confruntări de idei și în întâlniri care schimbă destine. Povestea formării filosofului Mircea Arman, evocată recent la Radio Viva Iași, în cadrul emisiunii „Interferențe și valențe”, realizată de prof. univ. dr. Vasile Zecheru, readuce în atenție tocmai această dimensiune a culturii vii.
Întâlnirea sa, în 1985, cu marele logician Anton Dumitriu nu a fost un simplu episod biografic, ci o lecție despre exigență intelectuală. A fi pus să-ți contrazici maestrul, a fi obligat să gândești cu propriul cap, a primi observații severe.
Paltonul ținut de Anton Dumitriu și neliniștea ființei: despre curajul de a gândi pe cont propriu
Într-o cultură care confundă adesea erudiția cu originalitatea, întâlnirea dintre un tânăr filosof și un mare maestru poate deveni un moment fondator. Dialogul dintre Mircea Arman și Anton Dumitriu, evocat recent în cadrul emisiunii „Interferențe” de la Viva FM, nu este doar o pagină de memorialistică intelectuală, ci o lecție despre ce înseamnă filiația spirituală autentică.
Cum începe un dialog adevărat
În 1985, prin mijlocirea lui Teohar Mihadas, tânărul Arman ajunge în casa lui Anton Dumitriu. Contextul nu era unul comod: România anilor ’80 era o lume a suspiciunii, a cenzurii și a prudenței. Arman traducea deja din Martin Heidegger, inclusiv fragmente din Ființă și timp, un gest de mare îndrăzneală într-un spațiu cultural dominat de dogmă ideologică.
Întâlnirea nu a fost una protocolară. Dumitriu îi spune direct: „Te ascult. Dacă e ceva de capul traducerii, te contactez. Dacă nu, nu ne mai vedem.” Răspunsul vine sub forma unei scrisori de opt pagini – cea mai lungă din viața logicianului. Din acel moment începe un dialog intens, cu discuții de ore întregi, cu exerciții de contradicție și formare prin confruntare.
Un episod simbolic rămâne gestul prin care Dumitriu îi ține paltonul discipolului la plecare – un ritual transmis, spunea el, de la Titu Maiorescu la P. P. Negulescu, apoi mai departe. Nu era o simplă politețe, ci un semn de recunoaștere: investirea într-o continuitate a gândirii.
Ce înseamnă să-l traduci pe Heidegger în anii ’80
A-l traduce pe Heidegger în România socialistă nu era doar un exercițiu filologic, ci un act de rezistență culturală. Sub girul lui Zoe Dumitrescu Bușulenga și Nicolae Florescu, fragmentele publicate deveneau o breșă într-un sistem închis.
Dar mai important decât curajul editorial a fost rigoarea conceptuală. Dumitriu îl avertiza pe Arman să traducă „cu neliniște”, nu „cu grijă”. Diferența este fundamentală: grija poate fi tehnică; neliniștea este ontologică. Traducerea nu e o simplă echivalare de termeni, ci o re-creare a tensiunii gândirii. A traduce „Dasein” înseamnă a te confrunta cu însăși problema ființei, nu a căuta o soluție comodă în dicționar.
„Imaginativul uman” – o nouă paradigmă?
Punctul culminant al operei lui Mircea Arman îl reprezintă teoria „imaginativului uman”. Departe de a fi o simplă reflecție asupra imaginației, conceptul propune o repoziționare radicală în teoria cunoașterii: realitatea nu este doar recunoscută, ci creată în și prin structurile noastre cognitive.
În această viziune, știința însăși devine un produs al capacității imaginative. Descoperirea nu este o simplă dezvăluire a unui dat obiectiv, ci o construcție coerentă a minții. De la fizica fundamentală până la tehnologie, lumea este configurată printr-o putere creatoare care nu se reduce la percepție pasivă.
Arman susține că această paradigmă depășește modelul clasic, de la empirism la materialism dialectic, propunând o ontologie dinamică a cunoașterii. Într-un fel, ideea reia intuiții heideggeriene despre ființă ca deschidere, dar le rearticulează într-un limbaj propriu, sistematic și ambițios.
De ce evităm validarea valorilor autentice?
Una dintre cele mai incomode teme ale dialogului este critica mediului cultural românesc. Arman vorbește despre „conjurația mediocrității” și despre mecanismele de validare bazate pe găști, nu pe valoare. Revista Tribuna, fondată de Ioan Slavici în 1884, pe care o conduce de peste un deceniu, încearcă să funcționeze tocmai în afara acestor complicități.
Problema nu este absența erudiției – România are destui intelectuali bine informați. Problema este lipsa curajului de a risca idei originale. Așa cum Dumitriu făcea distincția între „a ști tot” și „a gândi cu capul tău”, tot astfel cultura noastră pare să prefere comentariul confortabil în locul creației riscante.
Validarea vine adesea din afară. Prefețe și postfețe semnate de profesori occidentali, traduceri în italiană, franceză sau germană – toate acestea certifică interesul internațional. În țară, însă, tăcerea poate fi asurzitoare.
Între neliniște și responsabilitate
Editorialul de față nu este o pledoarie pentru un autor anume, ci pentru un tip de atitudine: neliniștea fertilă a gândirii. Filosofia nu este un exercițiu ornamental, nici o competiție de citate. Este o confruntare cu propriile limite și cu posibilitatea de a crea sens.
Poate că adevărata întrebare nu este dacă „imaginativul uman” va fi recunoscut ca o nouă paradigmă, ci dacă suntem dispuși să ieșim din confortul compilațiilor și să riscăm idei. Paltonul ținut simbolic de Anton Dumitriu nu este un gest nostalgic, ci o invitație: aceea de a duce mai departe o tradiție a gândirii vii.
Iar într-o lume tot mai digitalizată, în care realitatea pare să se dedubleze, această lecție devine mai actuală ca oricând.
Urmărește o ediție de colecție a podcastului „Interferențe și Valențe”, AICI.
