Poemele din volumul de debut al Flaviei Dima, „Ulaanbaatar” (Editura OMG, 2024) se înscriu perfect în categoria numită astăzi poezie performativă.
Fotografice și mizând pe prezentarea cinematică a lumii (Andreea Pop, se referă, într-o cronică publicată în revista „Vatra”, la „debutul cel mai cinematografic din cele publicate în 2024”, iar Alex Higyed remarcă, în „Observator cultural”, „(re)actualizarea discursului fotografic în poezie”), narative și valorificând oralitatea, textele sunt incursiuni în biografia personală și cea colectivă (vezi partea I a cărții, „Toți copiii de la noi din clasă”) sau în istoricul stărilor prin care trece personajul poematic (partea a II-a, „Ulaanbaatar”), stări asociate cu puncte geografice exotice sau ordinare, arhaice sau mai tinere, pacifice sau beligerante. Și, așa cum „poemul de spoken trebuie să spună o poveste, să aibă o deschidere, să incite, să provoace atenție, să aibă o dezvoltare, un crescendo, eventual o situație neașteptată și un deznodământ” (după o explicație a lui Cosmin Perța dintr-un articol din „Matca”), mai toate poemele Flaviei Dima, respectând construcția logică a poveștii, sunt relatări autentice despre oameni, fapte, evenimente trăiri care dezvăluie (sau conduc către) experiențe plasate într-un context biografic, social și politic concret, recognoscibil.
Primele șapte poeme din carte, cele din grupajul „Toți copiii de la noi din clasă” – cu titluri ce amintesc de oracolele adolescenților: „bogdan”, „leonora I”, „toți copiii de la noi din clasă”, „octavia”, „dumitru”, „mariana (mediterana)”, „leonora II” –, sunt tot atâtea povești în care biograficul se îmbină reușit cu elementul social, pentru a prezenta traume și factori traumatizanți, salturi, în încercarea de autoafirmare, și eșecuri. Iată un exemplu din poemul „dumitru”, dar, de fapt, în toate textele poate fi urmărită această relație de complementaritate între biografic și social: „oare cât ai văzut tu din bătrânul continent, dumitru/ privindu-l de la geamul tir-ului tău?/ ai văzut citadele? turnuri de apărare?/ fortificații medievale, masive catedrale/ împungând cerul cu clopotnițele lor gotice?/ vii de măslini și plantații de sparanghel?/ (oare te-au pus la lucru în pandemie?)/ și moteluri și benzinării și oameni munciți/ până la epuizare în spații liminale –// oare ți-a amintit vreodată geamul tirului tău/ de cel al casei de lângă școală,/ pe care l-ai spart din greșeală/ în a-ntâia, când te întreceai la minge cu carmin?// când ai plâns atât de tare, cu atâta abandon/ fiindcă știai că salariul de educatoare al mamei tale/ n-avea cum să absoarbă lovitura?”. Același raport se stabilește și între cotidianul ordinar și politic, cel de-al doilea pătrunzând în viața de zi cu zi și bulversând-o: „în schimb atunci în a doua/ am ajuns acasă de la școală și/ mama punea castraveți la murat în cadă// și am aprins televizorul pe cartoon network/ dar nu se dădeau desene, ci imagini adevărate/ cu două clădiri foarte mari/ într‑una din ele intrase un avion// apoi toate televizoarele din casă au fost date pe asta/ iar mama, cu mâinile până la cot în saramură, zicea/ doamne, doamne, doamne// am stat și m-am uitat singură în sufragerie/ cum a mai intrat încă un avion în cel de-al/ doilea turn/ și am văzut în direct cum s-a prăbușit world trade/ center‑ul” („leonora II”). Textele reconstituie astfel nu doar povestea personajului poematic, ci și istoria contemporaneității românești și mondiale, printr-o scriitură ce adoptă formula oralității.
Celelalte treisprezece poeme, din grupajul „Ulaanbaatar”, alcătuiesc o hartă a tribulațiilor emotive ale personajului și, odată cu acesta, ale umanității – se propun „imagini” din „ahvaz”, „teotihuacan”, „atlas”, „praga”, „sandringham-beauvais”, „cluj-bucurești”, „seattle (pentru nan goldin)”, „vinland”, „mariupol (materiale necesare)”, „cartagena”, „bogota”, „oaxaca”, „patagonia”. Astfel, Flavia Dima, cum bine observă Al. Cistelecan, „dă nume de locuri stărilor și cultivă notația concentrată pentru peisajele unei deprimări existențiale concrete, dar mai ales concretizate”. Scriitura mizează aici pe imagine („întunericul luminii stinse/ ascunde tot ceea ce este frumos/ înăuntrul casei negre// doar formele metalice/ capătă jumătăți, sferturi de contur/ utile memoriei tactile” – „ahvaz”), realitatea imediată este raportată, uneori, la faptul de cultură, ceea ce nu reduce însă din picturalitatea „peisajului” („noian de alb ce timp/ încremenește, argintii/ buruieni printre șine se ivesc;/ noian de alb ce timpul/ a-ncremenit, Tlazohtiliztli:/ n-am crezut să te mai văd/ în gest-ntrerupt,/ ochii mărindu-ți-se/ câtuși de puțin” – „patagonia”).
Mai pronunțată în partea a doua a cărții, nota voit declamativă a unor poeme este, de asemenea, o tehnică a poeziei performative, folosită pentru a obține un demers percutant, cu efect imediat și puternic asupra cititor-spectatorului. Enumerațiile in crescendo, climaxurile, repetițiile – toate conferă structurilor sintactice un caracter anabatic, reliefând astfel o voce purtătoare de revoltă. Unele texte devin adevărate manifeste anticonsumeriste și chiar antiantropocentriste: „de partea mea stau soft power/ carduri bancare în sistem swift/ și o armată de livratori// sunt un balaur în ceruri deasupra/ pregătită să mi te închini/ în ritual păgân// adu‑mi ofranda a o mie de ani/ în care vei arde pământul/ pentru a mă sația// o mie de ani în care vei ucide/ vei schingiui,/ vei nenoroci/ în numele meu// pentru binele meu// al meu, eu/ căci eu// eu sunt civilizația țeavă/ eu sunt civilizația piatră cubică/ eu sunt civilizația înaltă tensiune/ eu sunt civilizația bomfaier/ eu sunt civilizația free wifi/ eu sunt civilizația motocicletă/ eu sunt civilizația chiuvetă/ eu sunt civilizația pegasus/ eu sunt civilizația javelin// și eu sunt propriul meu/ dumnezeu” („vinland”). În alte cazuri, cum e răvășitorul poem „mariupol (materiale necesare)”, revolta și neacceptarea sunt atât de intense, încât frazele sunt supuse unui proces de decantare și reduse la un singur cuvânt, care, repetat, are efectul țipătului expresionist: „jocuri puzzle/ blocuri de desen/ ursuleți barni// sânge grupele/ O, A, B, AB/ ursuleți barni// tifon steril/ tampoane/ cartele sim /…/ tata/ tata/ tata/ tata/ tata/ tata/ tata unde ești/ tata/ tata/ tata mi-e frică/ tata/ tata/ tata ce mă fac tata/ tata/ tata/ tata sunt singură/ tata/ tata/ tata e greu tata/ tata/ tata/ tata e foarte greu/ tata/ tata/ tata nu mai pot/ tata/ tata/ tata nu pot/ nu pot/ nu pot/ nu pot/ nu pot/ nu pot/ tata/ tata/ tata mi-e dor de tine/ ursuleți barni”.
Cinematografică sau discret confesivă, nostalgică sau combatantă, biografistă sau politică, poezia din „Ulaanbaatar” are în centru o voce care reușește să dezvăluie fragilități și să strige tragedii. Se anunță a fi o voce puternică. Să o urmărim.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
