Cartea de debut a Marinelei T. Dinulescu, „Plus minus infinit” (Editura Junimea, 2024), este despre aspirația către nelimitat – o sugerează chiar titlul –, despre reconfigurarea continuă, despre creșterea și descreșterea materiei, lucrurilor, relațiilor, sentimentelor. În centrul poemelor se află un personaj care își exprimă nostalgia zborului și năzuința frenetică de contopire cu stihiile, cu elementele primordialului (având afinități, în acest fel, cu eul din poemele Anei Blandiana sau ale basarabencei Leonida Lari): „Am întins aripile și zborul m-a răspândit între nori/ peste raze/ în aerul calm./ Eram pretutindeni/ nevăzută eram/ fără de trup rătăceam/ ca un fum, ca un vis /…/ Alteori mă scurgeam printre pietre/ pe pleoape de râu/ fără de lacrimi prin apă priveam./ Peștii mici mă mirau, mă lunecau/ pe spate cu ochii larg deschiși către cer” („Ca un fum, ca un vis”). De cealaltă parte, este universul, cu toate elementele lui și cu toată diversitatea ipostazelor prin care trece: „Din naștere cădem apoi/ intersectând universul pădurii/ al păsărilor/ al ierbii/ al ploii/ până când/ perpendicular pe propriul nostru infinit/ pătrundem brusc într-un quasar/ în care regăsim roata/ și zâmbetul tatei/ mișcarea atemporală a aripii/ primul cuvânt/ nucleul/ Luminii” („Arhivați în piele de zei”). 

Poemele sunt construcții riguroase, toate componentele acestora contribuind la redarea unei atmosfere (și Marinela T. Dinulescu scrie o poezie de atmosferă) ce cuprinde terestrul și celestul, materia și spiritul, umanul și divinul, realul și virtualul. Rezultă tablouri care impresionează prin cinematografismul lor. Distopice, reci, angoasante, peisajele pe care le prezintă Marinela T. Dinulescu sunt ale sfârșitului. Dar nu pare să fie o apocalipsă propriu-zisă, ci, mai curând, o transfigurare a palpabilului în virtual, a atomului în pixel, pentru că scenele care se derulează în fața ochilor rezultă din anularea graniței dintre concretul din jur și imaginea de pe ecran: „Orașul stătea ascuns după o clipă îndoită/ se vedea doar pasărea de metal cu pași destrămați./ Forfota devenise ferigă./ Acum ferestrele erau Windows/ și mânuiau marionete cu ochii închiși /…/ Și râul înghițea pe rând firele noastre de nisip/ își căra peștii de catifea până la eșafoduri./ Pasărea de metal avea ciocul de iederă/ strângea lumina la piept/ expira/ ecoul unor inimi mici/ răsfoșnite/ prin vineri și marți de-nnorări./ Orașul stătea într-un jilț de metal/ schițând un univers/  paralel” („Windows DC”). Formele devin figuri geometrice, timpul se reduce la cifre, sentimentele se pietrifică, oamenii ajung semne grafice sau poli (extremități într-un circuit): „Pavajul ține pașii în palmă/ urmele-n inimă/ roți își învârt orele/ șotronuri întind copilăriile de la alfa la plus infinit./ Cifre/ cad din calendare/ peste oameni divizați în plus și minus/ călători-plus/ tatuaje pe nori-minus./ Locurile au amintiri împlântate/ în noi sunt doar ziduri” („Freeze”). Toate aceste imagini indică la bogata experiență culturală a autoarei (Livia Iacob observă „fireasca înclinație spre livresc și mitologic a Marinelei T. Dinulescu), în mod deosebit, la curajul de a actualiza mituri și miteme, prin raportarea la contemporaneitate. Pe de o parte, se dezvăluie un dor pentru illo tempore, pentru începuturile în care primordialul mai era în amorțire („Discobolul a aruncat noaptea în sus/ tăcerea ticăia în bucle de timp/ zbor nu era/ nici bătaie de inimă pe străzile mici” – „Drumul către atom”; „În peșteri/ bănuți răsucesc ochiul de apă/ dezgolesc întuneric prin caverne și mâl/ într-un dans cardinal al tăcerii” – „Alfa și omega”) și când tonalitățile armonioase ale muzicii sferelor erau detectabile („Lumină-întuneric, spate în spate/ Ieri-azi, față în față// Sin sfere curgeau imagini lichide/ peste umerii grei/ Prezentul pleca să mai prindă un tren” – „Passacaglia”). Pe de altă parte, închiderea cercului prin revenirea la starea inițială este inevitabilă („Prin fiecare frunză vedeam viața/ dintr-un alt unghi/ așa am căpătat înțelepciunea de arbore/ iar dimineața…/ doar un abur eram/ peste pădurea cu elani argintii” – „Reconfigurare”). 

Pentru a reda aceste tablouri tangente cu Big Bangul sau, dimpotrivă, cu Big Freeze-ul, se operează cu geometriile, ca în grafica digitală. Iată câteva exemple: „Când eram pasăre/ îți stăteam pe inima șlefuită în diamant octaedric” („Când octaedric”); „Fractali/ frângeam explozii de înalt/ printre linii frânte deschise” („Ecvestră”); „Ne aflăm în interiorul unui cerc în mișcare” („Centrifug, centripet”); „Vocea sa atingea îngerii./ Inimile lor se scurgeau picătură cu picătură/ pe obrajii noștri/ iar noi ne întrebam/ de ce avem suspine roșii/ rezonanțele sunetelor ei creau arcuri peste/ memorie/ voltaic noi reveneam la starea de inefabil,/ de răsplutire.” („Conversând Perseide”). Până și Trinitatea e geometrizată: „iar eu vreau doar să-mi sprijin capul de-o catetă/ a Ta (oricare vrei Tu nu fac pretenții)/ pentru ca la lăsarea serii/ ca un duh dintr-o sticlă să ies și să-ți spun ce vreau/ să rămân între cele trei laturi ale Tale tot timpul Tău” („Fugar, pentru o viață”). Astfel vizualizate, toate emană răceală și sobrietate.

Există însă și o parte mai afabilă, mai umană a cărții. Sunt poemele de dragoste, în care personajul își mărturisește frenezia așteptării („Eram îmbrăcată în fluture când te așteptam pe/ o înclinare de inimă/ să istorisim o frunză cu nervuri mov” – „Deziluzie”) sau tristețea despărțirii („Ning în dans/ Respirații secunde/ Iarnă lentă/ Subțire/ Ninge lung/ Ninge inimi/ Între noi ning cuvinte/ Ning tăceri/ Iarnă scundă/ Ning din inimi suspine/ Ning din plete-anotimpuri/ Fulg cu fulg cad secunde/ Ninge tot între mine și tine/ A rămas cer pustiu/ E un gol de ninsori” – „În doi”). Este un lirism neoromantic, amintind când de Eminescu, când de Stănescu cel timpuriu, când de Blandiana Dansului în ploaie, toate aceste afinități fiind determinate de mult prea copleșitoarea experiență livrescă a autoarei. Sentimentele nu sunt dezvăluite, ci, mai curând, poetizate, cele mai multe dintre versuri impresionând prin gradul înalt de metaforizare: „Am pipăit aerul și adierea cu voal/ am alergat pe podul mobil cu vântul în pinteni să-ți/ aud pana de vultur și șutul pe poartă/ am mângâiat râul în amonte să găsesc cărarea/ pe mijloc/ dar toate au dat brusc un pas înapoi iar eu m-am/ trezit cu vidul în ochi./ Știu că erai în spatele lui și că m-ai fixat și tu/ o secundă/ și mai știu că mi-ai dat bretonul la o parte să vezi/ răsăritul/ dar acum ochii noștri scurg norii dintr-un alt unghi/ iar vidul are și el treabă deja” („Vid-curcubeu de uitare”); „Ai întins drumul la picioarele mele și noaptea a luat/ de jos o chitară./ Portativul și-a trimis notele să ia bilet la clasa întâi/ iar ceaiul își bea întunericul picior peste picior/ așteptând lumina să claxoneze scurt de două ori” („Cassiopeia și samba”).

Toate secvențele citate mai sus demonstrează că „Plus minus infinit” este o carte scrisă dintr-o pornire programatică de evitare a exprimării firești și de căutare a metaforei ca formă supremă a poeziei. Sunt curioasă sa văd dacă va urma o perioadă de decantare. 

Lucia Țurcanu,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”