Volumul de debut al Nicoletei Șimon, „(ingrats)” (Editura Cartex, 2024), e ca un album black metal (să facă trimitere titlul la proiectul Netra din 2017?), ilustrat cu scene din horror sau SF-uri psihologice și de mister, din arta psihedelică și anime. Cuprinsul e ca un play-movies-games-list, cu titluri în engleză (uneori, japoneză) care indică la o atmosferă crepuscular-tensiona(n)tă: „ex machina”, „fire walk with me”, „enter the void”, „the birds”, „eyes wide shut under the firmament”, „the passenger”, „ordinary vanity”, „where are our monsters now, where are our friends?”, „redrum”, „sci-fi sky”, „persona” etc., etc. Pare să se contureze astfel tabloul unei lumi care suportă consecințele transumanismului – populată de umanoizi, cu oameni deveniți umbre-măști-personae și orașe la limita autodistrugerii. O lume distopică, în care s-au acumulat angoase, frustrări, amenințări, rateuri – toate doar sugerate în poemele din „(ingrats”), niciodată dezvăluite până la capăt, niciodată declarate. E de-a dreptul consternantă această atmosferă în proces de dezasamblare, care amintește oarecum de universul bacovian în dezintegrare, dar văzut cu ochi de zoomer: „privești trecătorii/ cu picioarele cauciucate/ străinul se aruncă în ciment/ străinul e acum monument/ când scrumul lovește asfaltul/ acesta se cutremură/ după care/ liniște” („fermata”); „în colțul dormitorului/ un păianjen/ cu picioare de balerină anorexică/ mumifică împăratul muștelor/ afară se topesc trecătorii de jeleu” („redrum”); „Uneori mă întreb dacă țiuitul urechii drepte/ e o boală/ sau microfonia orașului/ pe balcon/ bluzele proaspăt spălate salută trecătorii/ gaura cheii observă pașii de pe hol/ sosirea șobolanilor cu subterana/ în priviri” („misplaced aeterial joy”).
Deși debordează de referințe la filme, piese muzicale și francize de jocuri video, poemele din „(ingrats)” mizează și pe o inteligentă și subtilă aducere în contemporaneitate a unor mituri sau a religiozității. Scene urbane în crepusculare sunt raportate, bunăoară, la mitul cristic, iar imaginile, de o plasticitate vibrantă, sugerează inutilitatea jertfei și, respectiv, imposibilitatea mântuirii: „ies pe stradă și uit să reglez obiectivul/ scenele se amestecă în pixeli cubici// poteci acoperite de-un crist de petrol închegat/ cu mâinile întinse pe intersecții/ umanoizi din mozaicuri/ loviți de mașini/ fac palmele să-i sângereze// imaginea blurată îmi dă migrene/ sinusurile umplute de cuie ruginite/ sunt atrase de magneții pământului” („static”); „rănile din palme formează harta orașului/ străzi cu hoinari depresivi și/ măștile care-i separă” („underneath my words, the ruins”).
Toate aceste descrieri-consemnări de atmosferă nu presupun neapărat și implicarea afectivă a personajului poematic. Vocea acestuia pare calmă, neutră („în cazul de față, constată Gelu Diaconu în Cuvânt-înainte, el nu-și arată chipul, însă îi auzim tot timpul vocea calmă, ușor metalizată, cu efect narcotic”). Puținele abateri lirice pot fi descoperite în secvențele în care este evocată bunica, singurul personaj cu adevărat uman din această carte, purtător de lumină, căldură, afecțiune: „de câte ori o vizitam pe bunica îmi făcea un ceai/ de plante” („do slugs prove god”), „bunica așteaptă în grădină” („the birds”). În rest, este surprins (ca într-un „reportaj din Apocalipsă”, observă Călin Crăciun în cronica din „Vatra”) orașul ostil, traumatizant și tot mai compresibil: „maidanezii au înghițit lumina/ în forfota orașului” („SEEL”); „blocurile se îngrămădesc într-un joc de tetris” („city of worms”); „un oraș într-o cutie” („rōnin”); „orașul cu membre dislocate” („enter the void”); „când orașul se auto-distruge/ mă deconectez de la matcă” („gimme a break”). Ca în stampele japoneze, imaginile se concentrează pentru a da contur unor stări dintre cele mai deprimante: „întors din proiecția astrală/ persona udă corpul cu apa din mariane/ gazda se întoarce spre oglindă să-și mângâie firele/ de păr sărat/ pe partea cealaltă a lumii/ cineva încă-și admiră scalpul bărbierit de cancer/ pe partea asta” („patien ce dis co n nected”).
Surprinzător pentru o epocă în care tendința dominantă în poezia tânără mai rămâne notația și tranzitivitatea, Nicoleta Șimon mizează pe plasticizare. Unele secvențe din poemele sale sunt adevărate comprimate metaforice – pe cât de dense se arată imaginile, pe atât de intense par să fie trăirile disimulate de acestea: „moartea e planta (ne)carnivoră cățărată pe/ scoarța farurilor/ capetele lor încălzesc aerul/ și topesc ghețarii centrali// mă răsucesc în sicriul/ înghesuit/ amintirile mele sunt sate incolore” („city of worms”); „camera se strânge-n jurul torsului ca un corset” („enter the void”), „aerul e spțiul dintre molarii pământului”, „vânătăile stării de veghe cresc pe morminte” („eyes wide shut under the firmament”).
„(ingrats)” este o carte-experiment despre perspectiva distopică a lumii. Deprimante de cele mai multe ori, derutante până într-un punct, psihedelice și escatologice, poemele Nicoletei Șimon copleșesc prin densitatea imaginilor și prin varietatea referințelor (para)culturale, transformând exercițiul lecturii în adevărat tur de forță.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
