Spectacolul textual din prima parte a volumului „Subtăcere.ro” (Editura Brumar, 2024) de Alexandru Martinaș este uluitor și captivant în același timp. Caligramele și careurile de tot felul, versurile formatate în maniera colajului dadaist, jocurile cu fonturile, spațierile, poziționările, paginile ca plombagina cu versuri șterse pe jumătate sau cu o semilună abia vizibilă în noianul de negru – toate aceste forme poetice provocatoare și curajoase antrenează cititorul într-un exercițiu de atenție, perseverență și chiar răbdare, oferindu-i descoperiri dintre cele mai neașteptate. Căci dincolo de aceste trucuri de prestidigitație textuală sunt mesaje consistente și vibrante. Aceste mesaje devin mult mai accesibile în partea a doua a cărții, unde poate fi găsit „un transcript al volumului prezent”. Toate indicațiile arhitextuale de pe așa-zisa foaie de titlu (alias pagină tehnică) a părții a doua a volumului indică preocuparea autorului pentru carte ca obiect, ca lucrare în care nu doar scriitura și mesajul contează, ci și suportul material și modalitatea de transpunere a acestora: „Designul & Pregătirea pentru tipar au fost efectuate în Corel Draw și Adobe Illustrator, iar volumul de față a fost conceput la studioul de design SynopsismediaTM din Timișoara. Tiparul a fost efectuat pe hîrtie Cyclus 130 gr la tipografia Brumar în Timișoara, România, în octombrie 2024”; „Subtăcere.ro folosește două fonturi diferite pentru ilustrarea textuală: Trajan Pro (titlu & copertă) & Minion Pro (conținut textual), pentru a onora creatorii lor: Carol Twombly – SUA (1959), Robert Slimbach – SUA (1956)”. Și, în cele din urmă: „Editura își rezervă dreptul de a folosi ortografia cu /î/ ca semn de claritate poetică”. Joc și manifest totodată.
Dincolo de dimensiunea ludic-revoluționară, „Subtăcere.ro” este o carte despre cotidianul ordinar și existența amorfă, dar și despre „o lume săpată până la rădăcinile sale moarte” (Ciprian Popescu) și despre un individ cuprins de un spleen existențial nedeclarat, dar, se pare, iremediabil.
Organizate într-un șotron (numerotarea textelor ar sugera o posibilă lectură neliniară), poemele din „Subtăcere.ro” ilustrează o atmosferă cuprinsă de o aparentă lentoare. Această inerție a lumii periferice (Alexandru Martinaș își urmărește eroii în cartierul Progresul, pe strada Măslinului, la terasa Petrardi) este totuși înșelătoare, pentru că descrierile de cadru lasă să se insinueze un acut sentiment al disconfortului, al pericolului, al ostilității. Alexandru Martinaș pare să reconstituie o atmosferă camusiană a dogorii premonitorii, a tanaticului iminent: „pomeții mei arși în vilegiatură/ calzi și sărați/ urechea mea netăiată/ s-au născut aici/ pe insula asta”; „miros de petrol ars/ motoarele întorc apa/ pe sus, pe jos, pe dos”, „moartea rămîne la țărm/ cu saliva uscată/ viața rămâne blîndă/ autoamăgitoare”, „Noi eram liberi să ne plictisim de ei demiurgic și s-o luăm prin/ lunca crăpată de secetă spre Dig”. Stranie și oarecum absurdă (Ciprian Popescu descoperă în cartea lui Alexandru Martinaș „o atmosferă de-o stranietate herzogiană”) se arată și atmosfera corporatistă, descrisă prin imagini onirice: „Fata asta venise în biroul nostru acum 4 luni./ Sau poate mai demult, mult mai demult./ Avea un picior de salcîm și unul de fag,/ o fustă strînsă deasupra genunchilor și ochi pe care încerca să-i/ ascundă/ în desele fluturări ale genelor –/ defect cîștigat, mi-am zis, în cel puțin 5 ani de corporație și/ interviuri de angajare. /…/ A plecat acum 2 zile, nici n-am știut. am crezut că e în concediu./ și-a dat demisia./ Am rămas în mîini cu un fals. Cu cioara de pe gard vopsită de/ mine./ cu o lumină decolorată în birou./ Cu un fel de moarte”. Ceea ce place în astfel de versuri este lipsa notelor patetice. Stăpân pe emoție și pe limbaj, autorul creează imagini pe cât de neutre la o primă lectură, pe atât de emoționante și sugestive (toate exprimă o neliniște, o neîmplinire, o teamă) atunci când sunt raportate la întregul puzzle de trăiri și stări pe care îl oferă „Subtăcere.ro”.
În centrul acestui peisaj arid-letargic, („Cîteva zile legate/ ca-ntr-un șirag de mătănii, un komboloi, cum se zice aici,/ un perpetuum mobile plictisitor/ care țăcăne/ mărgea după mărgea după mărgea”) se află un personaj care trăiește drama neîmpăcării cu lumea („sîmbătă aș vrea să trec pe la tine/ pentru că de luni mă închid în mine și nu mă mai mișc”) și, mai ales, cu sine („se făcea că inima mea stătea să explodeze, canalele ei erau ca/ delta dunării în capitalism/ pline de sentimente, nedragate, cu pescari deveniți braconieri și/ cherhanale abandonate/ care, pe deoparte, îmi extindeau teritoriul interior/ pe de alta îmi omorau flora și fauna”; „Boxez cu umbra, dar zidurile au crescut prea repede și umbra a/ devenit… dezinteresată. Acum nici nu mai vine la antrenament, așa/ că boxez cu mine. Iarăși cu mine!”). Fără a fi confesiv și sentimental, Aexandru Martinaș construiește un personaj poematic conștient de propria fragilitate și de fragilitatea lumii.
De fapt, „Subtăcere.ro” pare să fie chiar o carte despre fragilitate. Și dacă pictopoezia din prima parte a volumului indică la fragilitatea formulelor poetice, transcriptele din partea a doua dezvăluie fragilitatea umană, fie prin descrieri de ambianțe și stări, fie prin evocarea unor evenimente sociale și politice din trecutul apropiat sau din prezent. Iar atunci când face trimiteri la social-politic, Alexandru Martinaș se arată un bun cunoscător și mânuitor al stilurilor funcționale ale limbii române (vorba vine), știind să opereze la fel de bine când cu structurile lozincard-declarative din mass-media (mai ales din cea de până la Revoluție); „Ziarele vremii titrau –/ Pagubele sînt mari dar MAI MARE, MAI PUTERNICĂ DECÎT/ ORICE TREBUIE SĂ FIE HOTĂRÎREA DE A FACE CA VIAȚA/ SĂ-ȘI REIA CURSUL NORMAL/ Din fabrici și uzine – torente de forță către economia națională!/ Pe ogoare – bătălia pe recoltă se dă pe fiecare palmă de pămînt./ 37 din cele 39 (atunci) județe ale țării au fost afectate. Mureșul avea debitul Dunării și Siretul debitul Mureșului./ Digul era ultimul obstacol, dincolo de el se desfășurau bălțile/ tulburi de mîl și viață”; când cu formulele colocviale ce amintesc de discuțiile din poiana lui Iocan (aici, „vulcanizarea de pe strada Măslinului”): „– Ai văzut ce nebun e Putin?/ – Daa… da, zic, uitîndu-mă la peștii ăia și curcubeul uleios pe suprafața apei./ – Are bombă nucleară! Cea mai mare din lume!/ – Daa…/ – Altfel am fi intrat mai multe țări și l-am fi terminat! Nici de Sfintele Paști nu le-a dat pace Putin! Îi nebun!/ – Așa e așa e. Clar, nebun/ Bag cîrpa și-o clătesc în bazin cu ochii-n patru pe cei 6-7 pești cu potențial de monștri”. De fiecare dată, relatarea-comentarea evenimentelor se încheie cu aluzia la precaritate: „bălțile/ tulburi de mîl și viață”, „cei 6-7 pești cu potențial de monștri”. Acest sentiment al provizoriului e atotcuprinzător și ineluctabil: „Nu apocalipsa mă înfricoșa ci că la nici 11 ani, m-am gândit,/ copiii ăștia au conștiința noastră a sfârșitului, a distrugerii, a lumii dark”.
Asemenea unor flashuri sunt în poemele lui Alexandru Martinaș versurile ce dezvăluie, elegant, fără tendințe exhibiționiste (prezente adesea în poezia tânără), într-o manieră à la Brumaru, o altă latură a existenței – erotismul: „abdomenul tău va fi sărat sub mîna mea/ și sfîrcurile deblocate de briză”; „am apucat doar să-ți văd sfârcurile ca niște agrișe în dreptul/ volanului sub rochie și ochii căutînd ceva în oglindă”.
Toate aceste formule poetice valorificate abil de Alexandru Martinaș fac din „Subtăcere.ro” o carte de debut neordinară, matură și îndrăzneață, despre care ar trebui să se vorbească mai mult.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
