„Marea temă a poeziei tinere”, scrie Al. Cistelecan în prima parte a articolului „Stolul 2024. Fiziologia traumei”, publicat în revista „Familia” din iulie 2025, „(de ani buni) e alimentată exclusiv de frustrări și traume, multe dintre ele domestice, dar excitate pînă la a deveni pandalii psihiatrice sau parade de simptome entropice”. Volumul „Fitiluri” (Editura Charmides, 2024) s-ar încadra în această categorie a poeziei traumei și frustrărilor („de unde era să știu/ c-o să te sperie așa// dezghețul/ rănilor/ mele” – „șoc termic”), doar că debutanta Emma Mihăescu nu face din poezie o formă de „denunț”, ci o supune unei acțiuni de decantare și lasă biograficul să se sedimenteze, extrapolând cumva trauma și renunțând la nota strict individualizantă. 

Autoarei îi reușesc cel mai bine poemele în care confesiunea eliberatoare ia forma unei povești, iar granița dintre real și oniric e ștearsă. Ar putea fi adus drept exemplu, în acest sens, poemul care deschide volumul, „gambit” – o transpunere în metaforă a unor experiențe traumatizant-modelatoare din copilărie: „soarta mea-i un motociclist cu gene lungi/ apare doar uneori când îi convine lui/ zâmbește când tușesc sau când mă ard la aragaz/ la fiecare țigară la fiecare pahar/ la fiecare noapte-n care mă trezesc urlând/ speriată că încă mă trezesc/ și nu merg la câinele meu negru/ iar marginea lumii încă pare/ orice om pe care nu l-am cunoscut”. De fapt, volumul „Fitiluri” este încadrat de două poeme epice evocativ-reconciliante: „gambit” și „aici n-am inventat nimic”. Cel de-al doilea (ultimul din carte și cel mai bun), al cărui titlu reabilitează oarecum poziția biografismului, are dedicația „pentru Alecsandru Florea, bunicul meu” și, preluând formulele basmului și expresiile specifice oralității, reconstituie, în manieră onirică (uneori, se creează senzația de rătăcire printr-o „eternitate iterativă” ca-n „Baia” lui Dimov), falii din copilărie („și măi am mers/ deci măi am mers/ cu tramvaiul pe jos cu troleibuzul cu autobuzul/ cu poveștile/ și-am ajuns unde habar n-aveam că există/ unde un tramvai care nu știam că există/ face o buclă care nu știam că există/ la capătul lui la capătul lumii/ acolo muncea acolo am mâncat/ gogoși cu pizza dumnezeiești”) sau „zeci de ani din istoria țării” („era iar mic pe vremea lui carol al II-lea/ iar eu eram nepoata lui încă nenăscută/ și măi a cântat de s-a născut un univers contrafactual/ în care românia nici nu fusese comunizată/ iar noi aveam să stăm în pod fără praf/ și plin de reviste cu jubileul regelui mihai și știri despre regat”). Ca un refren, se inserează în poem versuri care accentuează distincția între convenția artistică și autenticitate (sau istoria scrisă și istoria vie): „unii oameni scriu cărți/ bunicul meu făcea pe oricine să râdă să plângă”; „unii oameni scriu cărți, bunicul m-a învățat frumusețea”; „unii oameni scriu cărți, bunicul meu a fost una”.

În cele mai multe dintre poeme se mizează pe plasticizare pentru a evita confidența frustă și, de fapt, pentru a învălui în ambiguitate trauma („tu ești stâlpul care ține lumea/ nu-i pasă lumii de ce-ți faci/ nu-i pasă lumii câți monștri-ai omorât/ cât ai putut să smulgi din tine/ cum mi-ai tăiat visurile cu un scalpel” – „degeaba”; „ațipesc liniștit cu pielea durându-mă încă/ liniștit în casa mea la marginea pădurii// roșu e cerul roșii-mi sunt florile/ roșii venele cerneala vânătăile/ am ras de pe lume o culoare întreagă/ doar să mă mint că n-am privit nicicând în ochii tăi” – „lemn cu lemn”) sau sentimentul ratării („aveam un hol mare din cauza unui perete fals/ când auzeam perete fals îmi străluceau ochii/ parcă știam ce-o să ajung” – „mărturisire”). Aceeași tendință poetizantă poate fi observată ți în textele cu pretext erotic, în care Emma Mihăescu intră într-un subtil joc cu arhetipurile amintind de stănesciana „Poveste sentimentală”: „când râdem de încep să ne strălucească ochii/ uneori mă țin de tine și tremurăm electric/ ne mințim că e nu știu ce fenomen atmosferic/ ne calmăm e totul normal frumos natural/ apoi ne pălește chiar în același timp/ tu dai să plângi cu ochiul drept/ eu dau să plâng cu ochiul stâng/ și parcă ne-am desprins din aceeași moarte” („aproape”). 

Pentru a sugera conflictele interioare, Emma Mihăescu practică structurile antitetice. Astfel, sunt puse față în față euforii și dezolări („uneori mă rostogolesc din pat/ încet nespus de încet/ parcă nici nu m-ar durea atât de rău viața/ și plutesc pe covor mă țin în brațe/ mă spăl și mâinile-mi plutesc pe corp/ plutesc zahărul în cană plutesc pe străzi/ prin mereu verde și nu știu de ce /…/ uneori te văd și mă fac piatră de moară/ mă împiedic la orice frână mă prinzi/ mă bagi în bară te împingi mă doare mă arde” – „bună dimineața”) sau este definită alegoric poezia ca stare contradictorie („te știam așa cum ești mereu impecabilă impasibilă/ cum îți alunecă trena la un pas în urmă aproape măturând/ cum te întorci pe călcâie de parcă ai spune întregului univers/ că nu există dacă nu te uiți la el /…/ ai intrat fix odată cu atenție se închid ușile/ și nu-ți aluneca trena la un pas în urmă aproape măturându-ne/ pe toți de pe fața pământului nu zâmbeai/ priveai prin lucruri priveai prin mine aveai părul în toate părțile/ oja ciobită miroseai a detergent aveai adidași în picioare/ era să verși cafeaua pe mine să mă dărâmi și nici nu părea că știi/ cine sunt” – „prima poezie pe care nu mi-ai scris-o”).

Volumul „Fitiluri” anunță o autoare pe cât de sensibilă pe atât de atentă la formulele pe care le alege pentru a exprima această sensibilitate. Să o urmărim.

Lucia Țurcanu,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”