Cel mai recent volum de poezie al lui Liviu Apetroaie, „SAU NU” (Editura Junimea, 2024), apare la o mai bine de cincisprezece ani de la cartea anterioară de versuri, „Oglinda sumară” (Editura Opera Magna, 2008), fapt care te face să admiri sau chiar să invidiezi răbdarea, cumpătarea și, în consecință, responsabilitatea de care dă dovadă poetul în relație cu scrisul, într-o epocă marcată de graba de a publica. Atenția sporită a lui Liviu Apetroaie pentru CUM scrie este dovedită, întâi de toate, de limbaj și de structurile morfologice din poeme.
Ceea ce impresionează în primul rând în volumul „SAU NU” sunt formele gramaticale în răspăr: „mă plutesc”, „a te exista”, „mă cad”, „tomnește”, „eu nimenit”, „se artă”. Astfel de forme răzvrătite par să se construiască împotriva normelor limbii române și se regăsesc în poeme care se apropie, prin patina de arhaicitate ce învăluie limbajul, de scrierile vechi, sibilinice, pe cât de, aparent, simple, pe atât de profunde: „și mult mă cad/ pe vale de pe cruce/ pe unde pasul/ pasul duce// și iar mă cad/ doamne, unde-ajunge/ vecia întronată-n cruce” („rondel falsat”); „când pleca-va fulgerul s-ajungă stea/ fiule spre cer mă voi cădea” („învățătură”); „mă fuge anul cum se fuge/ ochiul orbește prin meduze// vederea ce mai priveghează/ pe respirarea ascultând o rază// tu unde ești mai știi să pui/ un oarece pe soarele gălbui// de azi sunt de simțit/ rup drumul de-a încetul/ și-o să ningă iar verbe/ ce vor smiti poetul” („ningere”); „tomnește toamna asta/ să adune ploi/ ca-n vremea unde/ lumea ascundeam de noi// ca-n vremea unde/ numărătoare nu era/ doar clipa se-arăta și ne mira” („tomnește timpul” –acest poem are și o notă, care îi oferă cititorului o cheie pentru necunoscutele jocului cu limbajul, neașteptat și revelator, totodată: „«Tomnește» poate fi citit și ca variantă regională de la «tocmește», ca și de la «a tomni» [verb de la «toamnă», adică o fi existând în româna corectă!]”).
Aceste forme sunt, pe de o parte, un omagiu adus nu numai predecesorilor, ci și – sau întâi de toate – lui Emil Iordache, bun prieten al lui Liviu Apetroaie, traducător strălucit și rar explorator prin tainițele cuvintelor, față de care autorul volumului „SAU NU” își exprimă atașamentul prin următorul, plasat drept motto: „timpului verbele/ toatele// clipei care doarme starea/ nemișcarea// eu umbra cuvintelor/ substantivelor// (deasupra memoriei, lui Emil Iordache)” („gramatică”). Pe de altă parte, formele neobișnuite ale unor cuvinte sunt tocmai potrivite pentru discursul interiorizat practicat de autor, aici ca și în celelalte cărți ale sale (Octavian Soviany scrie despre interiorizarea discursului), pentru plonjarea în interioritățile cele mai profunde ale personajului poematic.
„SAU NU” este o carte a crepuscularului („în decorul acestei poezii”, scrie Nina Corcinschi în prefața intitulată sugestiv „«Asfințirile» lui Liviu Apetroaie”, „înserarea are o valoare ontologică”). Totul pare să fie sub semnul umbrei sau al umbrelor. De fapt, se pot urmări două planuri ale relației cu umbra. Întâi, ar fi planul psiho-afectiv, care presupune confruntarea cu umbrele propriei interiorități, compulsive, dezolante, erozive: „ascund numerele/ umbra numerelor urlă/ să las loc de cealaltă umbră// las loc de cealaltă umbră/ care urlă umbrei/ să lasă loc de altă umbră/ doi se ascunde după trei/ și mereu întâia se vrea după a doua// prea lumină/ prea lângă soare/ numărătoare inversă/ umbre nimicitoare” („din prea multă lumină”). Apoi, se conturează și planul socio-uman, bazat pe evocarea umbrelor celor dragi, ca în răvășitorul poem „de maică”, de un lirism profund și autentic: „printre umbre/ umblau umbre de mamă/ văz nu era să prinză sânul/ din care începea o lume/ să simtă cum îi sunt stăpânii/ și cum nu o să-i moară sânii// o mamă alerga prin timpuri/ și nu mai desena răstimpuri/ o maică desfăcea prin ea/ în totul lumea se năștea// și ea năștea/ dar îi trecea prin sine/ tot ce e-n lume// cine vine”.
Liviu Apetroaie face parte din tagma liricilor convinși. El practică un lirism contemplativ, de natură neoromantică, meditând la înțelesurile lumii („azi șlefuiesc oglinda/ s-o las în loc de lună/ ce-amarnic mă răsare/ dar înțeleg…/ sau nu// neînțeles… e restul/ mutat în denumire/ aud numai pe-o strună/ dar înțeleg/ sau nu” – „sau nu”), la condiția poetului („poete/ n-ai nicio lume/ nicio formă de a te exista/ tu fluieri/ așa fluieri// te aude/ nimeni” – „pravilă”), la predestinare („m-am așezat cu umbra pe-o copertă/ ca să citesc un titlu/ din lumea mea inertă// și-am deslușit ceva din hieroglifa/ aceea simplă/ ce-mi scria de clipa// în care nu voiam să mă mai las/ s-ascult un aer mistuit de glas/ oglinditor în vremea unui mit” – „efigie”; „să treacă trenul printr-o gară moartă/ să mă cobor în altă soartă” – „sonet pentru descântec de oase”) și, nelipsit, la iubire („rotesc într-o mecanică absurdă/ care mă întoarce fără să ajung/ la singura gară neatinsă// respirația ta” – „linia necuprinsă”).
E și aici, oarecum, o atitudine în răspăr, pentru că acest tip de poetică se împotrivește, de fapt, tendinței generale – într-o epocă dominată de poezia notației biografiste, a defulării traumelor individuale și a subsumării acestora unor ideologii în trend, Liviu Apetroaie continuă să creadă în funcția reflexivă a poeziei, mizând pe forța sugestivă a imaginii artistice și pe impactul emoțional al muzicalității. Astfel, unele secvențe din poeme sunt construite după modelul comprimatelor metaforice, pe cât de dense imagistic, pe atât de revelatoare: „așa se artă iubirea// trecerea noastră pe malul/ de dincolo de lacuri/ cu pașii pe ape” („resmnare”); „iar pe noapte/ toate se adunară/ într-un trandafir nesfârșit// care veghea lumea” („îmbrăcarea naturii cu sinele”); „atât de târziu// moartea s-a refugiat/ din singurătate” („întârziere”). Alteori, amestecul de limbaj ce dezvăluie apetența pentru neaoșism și structurile prozodice ri(t)mate transformă poezie în adevărată incantație, poemele funcționând, în acest caz, ca niște descântece. Descântece de uitare, descântece de îndoială, descântece de mâhnire: „mă păscuse calul și știam/ timpul terminase malul/ prin oglinda-n zare ce-o aveam/ necheza cu foame/ mânzul năzdrăvanul// negura lumină se lăsase/ tot nu știam/ că nu-mi era/ de văz// numa’ raza răsărind prin cețuri/ mă-ndemna să fug spre alt privăz” („secunda nenumită”); „maică de maică stai și stai/ că undeva mai e un rai/ dincolo de nori frumoși și albi// ca mâinile-ți liturghite/ ca sufletele tot smerite// cum sunt și eu mereu alt-eu/ tot zăbovit/ tot nesmerit// iertat de dumnezeu” („spovedanie”).
După „Alegorii sub papirus” (Junimea, 2000), „Geometria deșertului” (Junimea, 2004) și „Oglinda sumară” (Opera Magna, 2008), volumul „SAU NU” vine să confirme încrederea fermă a lui Liviu Apetroaie în poezia care mizează pe liricitate și explorează, în egală măsură, potențele tăinuite ale profunzimilor umane și ale cuvintelor. O poezie aleasă, scrisă de un poet cu o cultură aleasă.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
