Dumitru Crudu și Șerban Axinte au structurat cartea postumă a lui Alexandru Constantin Popescu, „Iluzia Popescu” (Junimea, 2024), ca pe un recviem: trei secțiuni – „carne și nerv”, „ca două jaluzele peste ochi”, „Iluzia Popescu” –, „fiecare a câte douăzeci și șase de poeme, corespunzătoare celor douăzeci și șade de ani trăiți de autor” (explică Șerban Axinte în prefața „Iluzia Popescu: deliberare și verdict”). Toate aceste 78 de texte (ce vârstă frumoasă ar fi putut să atingă autorul lor!) se organizează într-un răvășitor poem despre suferință, prin care, iată, dramaticul (cel autentic, necontrafăcut, nedisimulat, nedeclarativ și neepatant) revine în poezie. Șerban Axinte remarcă autenticitatea trăirii din poemele lui Alexandru Constantin Popescu, menționând că „nu întrezărim nimic tezist sau demonstrativ în această carte”, iar Dumitru Crudu subliniază (în vibrantul cuvânt-înainte „Ce s-a întâmplat oare în noaptea aia de miercuri spre joi, Alexandru?”) că „nu e monologul unui personaj inventat, ci este strigătul de disperare al lui Alexandru Constantin Popescu”, la fel cum motivul sinuciderii, prezent în aproape toate poemele, nu este „unul strict literar, împrumutat de la Cioran sau de la Goethe, ci unul existențial”.
Sunt dezvăluite supliciile unui tânăr prins în menghina vieții, conștient de perfidia iluziilor („punem drojdie în iluzii/ și ele cresc până în tavan/ se lipesc de pereți”) și dominat de sentimentul lipsei de ieșire („mă sufoc și asta e toată viața mea”). Impresionează mai ales felul în care starea sau sentimentul (rar relevate prin confesiune naivă) se profilează datorită asocierilor inedite, pe cât de concentrate, pe atât de percutante: „dragostea se uzează ca un premolar /…/ dragostea crește uneori precum ultimul molar,/ în carne și nerv,/ scump și dureros”; „câinii latră înnebuniți/ în întuneric/ și mă rog să aibă lanțuri,/ dragostea noastră era ca Cecenia condusă de Dudaev/ azi e doar un animal penibil care/ se plimbă singur în beznă și/ acidul îi bolborosește în piept,/ un crematoriu mobil”. Toate aceste asocieri creează un peisaj (interior și exterior deopotrivă) al cărui întuneric intens indică la apogeul suferinței: „norii/ aduc întunericul de nu se/ mai vede nimic doar/ urechelnițe care-și ling/ ouăle și broaște cu ele/ în gât lupii urlând de foame/ ca șuieratul ascuțit al ghilotinei/ căzând respirația mea/ strânsă în menghină/ disperarea/ e un ac băgat sub unghii”; „în toți acești ani s-a adunat atâta/ calcar în țevi atâta noroi puturos// că speranța/ nu mai avea pe unde trece”.
Multe dintre poemele din „Iluzia Popescu” sunt asemenea unor flash-uri din realitatea imediată, la fel de deprimantă ca realitatea interioară a celui care privește: „un cerșetor caută prin tomberoane/ iar eu nu-l pot ajuta cu nimic/ în timp ce sirenele ambulanțelor/ mă asurzesc/ și îmi aduc aminte/ cât de singur/ sunt”; „doi porumbei zboară prin ploaie/ câțiva stau sub fereastra clopotniței/ iar restul umblă uzi prin parc.// Sunt atât de singur”; „mlaștinile sunt peste tot/ și reci/ iar buzele, vineții”. Sunt versuri în care alternanța (dar, oarecum, și comuniunea) ceilalți-eu este evidentă. Șerban Axinte observă pe bună dreptate că intensitatea poeziei lui Alexandru Constantin Popescu „nu are drept sursă doar concentrarea pe sine sau în general pe recuzita eului, ci și pe atenția pe care o manifestă față de unele aspecte ale realității de fiecare zi, aici intrând și grija pentru celălalt”. Astfel de poeme par să aibă același mecanism de funcționare ca „priveliști”-le (mai ales, cele antifrazate de Alexandru Vakulovski), reținând frânturi din realitatea imediată asupra cărora se răsfrâng vederi născute în negura grotelor interioare: „Primele tramvaie își fac apariția./ E dimineață./ Lumina palidă e crudă și rece.// La stația la care cobor/ deznădejdea mă așteaptă tăcută/ și răbdătoare”.
Asupra tuturor acestor peisaje, când abisal tenebroase („Apuc strâns paranoia de gât./ Brațele îmi sunt slabe”), când îngăduitor limpezite („în ochii micuței Alexandra/ toți oamenii sunt fericiți”), apasă premoniția morții – cea ineluctabilă, care funcționează ca un dat („Noi toți am obosit./ Nu dispera/ viermii îți vor înfuleca carnea/ foarte curând”; „vă rog din nou să-mi iertați propaganda/ dar dacă mai strălucește ceva pe aici/ atunci sunt ochii de jad ai morții”), dar și cea pe care ne-o decidem singuri, sfidând mersul predestinat al lucrurilor („tu știi numai să râzi ca prostul/ dar eu o să decid singur când o să-mi/ trag un glonț în cap cum a făcut/ Hemingway/ sau poate o să-l las pe Dumnezeu să/ decidă/ în locul meu/ ni știu,/ dar știu un singur lucru/ știu că nu-i treaba ta, așa că/ nu râde ca prostul/ poate eu o să-l las pe Dumnezeu/ să decidă în locul meu,/ nu știu”). Dincolo de trăirea propriu-zisă, intensă și profund tragică, impresionează modalitatea de poetizare a acesteia. Pe cât de reducționist pare să fie limbajul, pe atât de sugestivă și zguduitoare este imaginea: „pleoapele mi se lasă ca/ două jaluzele este ochi/ ca două jaluzele de la/ taraba cu/ frânghii”; „singurătatea e tot mai/ adâncă/ funia e tot mai/ strânsă”.
Intense și tulburătoare, scrise cu o grijă evidentă pentru limbaj și imagine, poemele adunate în volumul „Iluzia Popescu” anunțau un poet care ar fi putut ajunge una dintre vocile însemnate ale poeziei române. Autorul lor a ales tăcerea.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
