Câștigător al premiului „Alexandru Mușina”, Mihai Manole debutează în 2024 cu volumul „De piele ne va fi cel mai dor” (Editura Tracus Arte), un triptic – „partea supraviețuitoare”, „partea rănită”, „partea sănătoasă” – despre traume și anxietăți și despre estomparea sau îmblânzirea acestora prin frumusețe și bunătate.
Primul poem – „cea mai rezistentă așteptare de pe pământ” – pune întreaga carte sub semnul răului sau al dezastrului care stă mereu la pândă, topind biograficul într-un discurs ce se pliază pe o retorică oraculară prin care se anulează orice speranță de ieșire de sub dominația maleficului: „așteptarea mea s-a făcut mare, ca o pâine dospită/ în care apar crăpături, lățindu-se & înălțându-se, până la/ moartea tatălui, când a dat puțin înapoi și mi-am zis e/ gata.// dar nu a fost. Așteptarea răului a continuat/ să crească & din crăpăturile ei creșteau tot felul de/ alte așteptări de rău fractalic până când/ pâinea-conopidă se hrănea din mine ca o tumoră-/ omonimă &/ niciun rău din afara mea nu o mai dădea înapoi. Până la/ sinuciderea mamei, când s-a izbit de asfalt./ am auzit clar atunci://eu sunt Așteptarea și Viața și Moartea./ cine crede în mine, chiar dacă ar trăi, va fi ca și mort./ și oricine moare și crede în mine nu va fi trăit/ niciodată”. Metafora (ca în cazul versurilor citate mai sus) intensifică (sau face palpabilă) angoasa, nerostitul (fraza nedusă până la capăt) amplifică, la rândul lui, suspansul: „încă aștept lângă telefonul cu fir/ semnul că/ și întâlnirea cu” („semnul că”).
Angoasa își are resursele nu doar în întunecimile psihicului sau în reacțiile morbide ale corporalului, ci și în exterioritatea plină de ostilități. Periferia devine, în textele lui Mihai Manole întruchipare a acestor elemente vulnerabilizante externe: „iar aici periferia e mereu la doi pași /…/ epifrica mea venea de la periferie, călcând nesigur” („epifrica”); „cimitirul era la marginea pădurii. acolo începea/ orașul./ oamenii și-au ținut mereu cimitirul la periferie/ pentru a-și însoți lent morțile pe drumul cel lung” („periferia cunoscută”).
Dincolo de experiențele „decantărilor personale” (Andreea Pop) sau ale „transformării traumei în energie spirituală pozitivă” (Călin Crăciun) impresionează în volumul „De piele ne va fi cel mai dor” lipsa reticențelor sau a ezitărilor în operarea cu imagini poetice. Fără stilizări excesive și ambiguizări opacizante, poemele se construiesc în jurul unor imagini pe cât de spectaculoase și, uneori, neașteptate, pe atât de sugestive. Astfel, Mihai Manole creează asocieri contrastante care fie definesc efectele nocive ale manifestărilor protective exagerate („în jurul nostru colțurile-au fost rotunjite,/ prizele acoperite, regulile stabilite &/ corpurile noastre domolite ca o/ pâine uscată de prea multă drojdie”, „despre noi numai de bine”), fie accentuează ineficiența unor eforturi de supraviețuire („elefanții n-au cancere cărora să le vorbească duios așa/ cum numai elefanții știu să-și atingă elefănțeii/ atingere ce/ crește în țesuturi moi/ colonii de proteine protectoare care/ cresc până-și ating potențialul de/ atingere bună & salvatoare de elefanți /…/ eu sunt potențialul cancerului meu/ căruia îi vorbesc duios/ fără să-l pot atinge”, „potențial”). Procesele defulatorii sunt sugerate prin imagini desprinse, parcă, din literatura suprarealiștilor („dimineața puii nu mai erau./ nici sacul & nicio întrebare.// era zi de spălat caii la râu,/ curgea un lichid/ din părțile moi ale nopții trecute.// apa îmi strângea picioarele/ ca un aluat de pâine prin care/ tot ce e frumos/ își face drumul spre mine.// pe maluri/ o pisică linge/ mâna înmuiată în lapte”, „ziua de spălat caii”), iar imposibilitatea recurgerii la luciditate în lupta cu angoasa este definită prin reprezentări developate în manieră cinematografică („pentru mine mintea n-a fost niciodată refugiu/ m-am simțit mereu înghesuită în ea/ înghiontită și privită cu dispreț sau furie”, „act ratat”). Și oricât de aprig detractor al expresiei metaforizante ai fi, nu poți să nu apreciezi poeticitatea unor versuri (care tot pe cinematografismul imaginii mizează), precum: „cumințenia ne-atârnă-n cearcăne/ sfioasă ca o cămașă de noapte la uscat” („despre noi numai de bine”); „mă gândesc la dragoste/ ca la o colecție de oase din care/ reconstitui scheletul/ unui animal preistoric” („mă gândesc la dragoste”); „mi-ar fi plăcut să fiu dresor de ierni/ într-un oraș fără probleme” („big five”).
La începutul „părții sănătoase” a volumului, după „utopia mea”, un text care, după Sorin Despot, oferă o fereastră grăitoare înspre laboratorul poetic al lui Mihai [Manole]”, sunt două poeme care pun în lumină cele două dominante tematice ale cărții. „De piele ne va fi cel mai dor” este textul definitoriu pentru ideea de rău ubicuu (Radu Vancu folosește, în textul de pe coperta a patra, expresia „ubicuitatea răului”) și pericolul ce stă la pândă neîntrerupt: „cât va dura războiul. Micul Prinț/ cu picioarele bandajate/ va mângâia patul puștii din lemn de baobab &/ va trage, va trage, va trage/ pentru-a simți mușcătura șarpelui/ din nou, din nou și din nou”. „Să văd o frumusețe” este poezia despre șansa salvării prin frumusețe: „nu vreau să văd// puiul căzut din cuib,/ șobolanul strivit de roată,/ meduza eșuată,// mă gândesc la cum/ au făcut un poc de ață ruptă &/ nu vreau să văd în câte/ se mai ține sensibilitatea parașută &/ neobișnuită pentru un bărbat obișnuit// să vadă/ o frumusețe care/ nu dă din coate”. Conștient însă de faptul că de la de la prințul Mâșkin și până la Radu Vancu frumusețea și-a cam consumat potențialul izbăvitor, personajul poematic se îndreaptă (aproape ca în Epistola lui Pavel către romani) către bunătate, aceasta devenind forma supremă de eliberare: „frumusețea a fost clasată & repertoriul ei adjudecat/ acum e timpul să punem pe masă/ bunătatea” („un gest de bunătate”).
Maturitate, echilibru, expresivitate, sensibilizare – acestea ar fi apelativele potrivite pentru a defini volumul „De piele ne va fi cel mai dor”. Un debut care, în mod cert, va conta în peisajul actual al poeziei de la noi.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
