Până să debuteze ca poet de limba română, Andrew Davidson-Novosivschei și-a făcut nume în lumea literară de la București ca rafinat cunoscător și excelent traducător de poezie română. În 2024 însă, a câștigat premiul de debut „Radu Demetriades” și a publicat, la Editura Dezarticulat, „inimă leneșă”, o carte de poezie pe cât de neașteptată, pe atât de șarmantă și explozivă. Poemele, minimaliste ca tematică și limbaj, sunt scrise, recunoaște autorul undeva, „pe telefon pe stradă, pe tren sau autobuz, la soacra, în cârciumi, despre ce văd, cum simt, pe loc, cald, direct”, valorificând câteva dominante care ar putea face parte din biografia afectivă a unui rezident (sau, cine știe, poate chiar emigrat): „Înstrăinare, asimilare, auto-ironizare. Înstrăinare, asimilare, auto-ironizare. Înstrăinare…” Minimalismul, sau parcimonia lexicală, este formula care îi permite autorului „nonnativ” să dea impresia că se mișcă lejer printre cuvintele și structurile sintactice ale limbii române și, în același timp, să creeze poeme cu efect de bliț – notația (sau înșiruirea de notații) conține, de obicei, în partea finală, explozii de ironie. „Minimalism, remarcă Simona Popescu în prezentarea de pe clapetă, (auto)ironie, directețe, paradox, o expresivitate specială care decurge și din modul de întrebuințare a unei limbi străine – iar asta vine la pachet cu o percepție a realității marcată de insolitare. Alternare de umor, absurd, perplexitate, franchețe”.
Ironia, mai exact, ironizarea cotidianului, cu tot prozaismul lui, este finalitatea acestei poezii. Versurile curg în flux, ca într-un spectacol de stand-up poetry, realizând o scanare a contemporaneității și dezvăluindu-i hibele. Câte poezii cu… „bani”, „fericire”, „fântână”, „centimetri”, „sertar”, „furtună”, „taylor swift”, „cristioano ronaldo”, „urs”, „angajament radical”, sprâncene”, „graniță”, „primărie”, „chin”, „covrig”, „pâinică”, „taximetrist”, „greutate”, „trambulină”, „tavan” etc., etc. (vezi cuprinsul), tot atâtea scene din realitatea imediată, consemnate, aparent, cu nonșalanță, dar construite în jurul unui detaliu sugestiv, trădând mici (sau mari?) neîmpliniri, dezacorduri, tristeți. Cotidianul este scanat într-atât de minuțios, încât realul, cu toate paradoxurile lui, pare la fel de halucinant și incredibil ca imaginarul suprarealist: „am ochi de pește/ am gambe de pui/ și nu mi se pare nimic amuzant/ în asta// am liste la grămadă/ am datorii/ am patruzeci de lei/ și o mână de poezii// am doi rinichi faini/ am zece degete și unele sunt faine” („aproape tot ce am”). Toate, raportate la un personaj poematic pe cât de miștocar în aparență, pe atât de sensibil și chiar fragil la o privire mai atentă: „un impuls să tac să/ mă retrag în țevi sub apă/ sub mașini la marginea/ drumului în trompa țânțarilor” („poezie cu fotoliu”). Uneori, realitatea cu care se confruntă acest personaj este teribil de românească, miturilor culturale și clișeelor revenindu-le rolul central în definirea acesteia: „am văzut parcarea eminescu/ și excavatorul apolodor” („aproape tot ce am văzut”). Rezultă tablouri realizate, oarecum, în maniera „Priveliști”-lor lui Alexandru Vakulovski, dar nu la fel de alerte, ci intrate într-o lentoare contemplativă (sugerată, de altfel, de titlul volumului).
Andrew Davidson-Novosivschei alege, de multe ori, speculația filosofică subtilă drept modalitate de definire a relației dintre personajul poemelor sale și lume. Astfel: propune o definiție, aplicată pe realități contemporane, pentru conceptul de liber-arbitru: „putem zbura scuipa/ înjura fura curent/ ne putem călugări/ putem merge pe câmpul de luptă/ al unui război care nu există/ și care nu se încheie/ putem urca în copaci/ putem urca pe doamna libertății/ să facem comentarii /…/ ne putem ruga/ ne putem omorî/ ne putem mânca/ și ne putem preface/ că nu putem” („aproape tot ce putem face”); creează pseudosilogisme: „eu sunt/ fântâna/ dacă mila/ de mine/ este apa” („poezie cu fântână”); demolează sentințe: „te poți spăla/ de două ori/ în râu/ dar apa/ este aceeași/ nu există/ alta” („poezie cu râu”). Pentru a nu deveni grav atunci când nu poate evita existențialul, autorul „inimii leneșe” operează cu cele mai neașteptate conexiuni (sau comparații ascunse), iar comparantul este preluat din sfera celor mai banale elemente ale cotidianului. Rezultă comprimate metaforice mai neobișnuite care definesc, fără urmă de patetism, dar nu și fără expresivitate, existența cu toate turnurile ei: „sunt zile/ dedesubtul cărora/ scap lesne/ ca fața de masă/ de sub tacâmuri/ pahare farfurii/ alteori/ zbeng” („poezie cu față de masă”); „acest viitor/ această trotinetă/ cu boxă dată la maxim/ care dă peste mine/ la o viteză insuficient/ de mare” („această trotinetă”).
De fapt întreaga carte se construiește pe o subtilă alternanță între ironie și ușoară tristețe, între insignifiant și profund existențial, între realitate frustă și asociere stranie. Astfel, „inimă leneșă” pare o carte veselă care ascunde tristeți. Scrisă de un observator atent la partea anodină a vieții, cu spirit (auto)ironic, dar și plin de afecțiune față de tot ce-l înconjoară. O carte care, în mod sigur, va fi pata de culoare printre debuturile anului 2024.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
