Pe măsură ce developează realități, cunoscute de toți, dar trecute adesea cu vederea sau profund interiorizate pentru a evita oprobriul, poezia din volumul de debut al Simonei Sigartău – „Singuri sub râsetele familiilor perfecte” (Casa de Editură Max Blecher, 2024) – devine tot mai disconfortantă pentru cititor. Versurile care deschid cartea – „A fost o dată ca niciodată/ un împărat care avea o împărăteasă în subordine” („Măria Sa, karma”) – anunță, discret, o revoltă, pe care autoarea nu o vrea neapărat declarată, dar o exprimă cu fermitate prin formulări aluzive, prin inserări de biografeme, care dezvăluie unele dintre motivele acestei atitudini, sau prin paralelisme ce reliefează discursul. Rezultă „o colecție de poeme-termopilă ce lovesc punctat, cu o execuție aproape perfectă”, cum le definește Andreea Pop într-o cronică din „Vatra”. Preluarea formulei basmului în primul poem are, de fapt, finalitatea de a marca o problemă socială ancestrală, care nu-și pierde din acutețe nici în ziua de azi – violența în familie și traumele pe care le provoacă aceasta. Astfel, Simona Sigartău dezvăluie „un întreg arsenal de relații toxice & moșteniri transgeneraționale”, observă Mihók Tamás pe coperta a patra a cărții. Basmul transpune realitatea în parabolă, la fel cum realitatea reactualizează, iar și iar, lumea arhetipală din basme. În consecință, soarta împărătesei și a celor trei fete de împărat din primul poem este re-trăită de bunici, mame, fiice din lumea reală, la fel de izbitoare prin duritatea ei ca cea din universurile fantasmagorice ale basmului: „Așa că bunica încuie poarta în timp ce/ Stăpânul lumii ei doarme în aburi de vin/ În timp de o fiică sclipește dureros de pe deal/ În timp ce o alta se izbește pe podea/ Contorsionată/ Și țipă cu gura plină de salivă// Mămică/ Hai” („Refren”).
Facem cunoștință cu o „mitologie familială și socială”, pe care autoarea, remarcă Olga Ștefan, „o descompune și resemantizează”. Drept procedeu eficient în acest proces de descompunere și resemantizare este ales, se pare, paradoxul, cum își anunță autoarea intenția în poemul cu titlul „Paradox”: „eu nu am fost un copil abuzat/ și câteodată mă întreb dacă am ceva de spus în poezie/ aici unde se varsă toată mizeria omenirii/ dacă pot vorbi despre traumă din patul meu călduț/ din care îi scriu mamei în fiecare seară că îi mulțumesc// eu nu am fost un copil abuzat și de aceea scriu/ pentru paradox”. Versurile care urmează dovedesc însă că paradoxul ca intenție este doar un truc, pentru că însăși viața instanței poetice este definită drept un paradox: „părinții mei nu au știut niciodată că am ochi să văd/ și urechi să aud/ și au crezut că dacă nu e în bucătăria mea, atunci nu există/ tot alcoolul și blasfemia/ lovitura din dosul palmei și bagajele făcute în pripă”. Poemele devin astfel confesiuni despre traume, provocate de rănile celuilalt și reiterate din generație în generație („dar mama a lăsat în brațele mele toată tristețea ei/ și când a venit pe lume fiul meu,/ nu am știut cum să smulg de pe sfârcuri/ loialitatea/ așa că mi-am hrănit fiul/ și l-am făcut frate cu teama de viitor” – „Paradox”; „Am fost copilul care a salvat mereu un colț de pâine din troacă/ dar nu am reușit să scot din malaxor/ mâna mamei și a mamei mamei mele” – „O persoană de care am fost fascinată în copilărie”) sau trăite pe propria piele și nevindecabile („Au trecut 7 ani de când am părăsit depozitul/ Anglia/ Căsnicia/ Și am rămas Sigartău/ Ca fiul meu/ și numele ăsta e singurul loc în care eu sunt marea preoteasă/ și conducătoare de trib.// În rest,/ nu am fost decât un șpiț de oțel/ pe coridoarele tuturor –/ sigur, util, greu de cărat și silențios” – „Bună Sigartău, în atașament găsești factura pentru comanda 1383118412”).
Simona Sigartău scrie poezie feministă fără să adere programat la o ideologie și fără să facă uz de retorica militantă. Textele ei sunt despre vulnerabilitate, despre eșecuri, despre aparențe înșelătoare, despre cutume și stereotipuri depersonalizante. Traumele femeilor din familie sunt traume ale vieții la feminin. Experiența personală a maternității este chiar una dintre „marile teme” ale poeziei la feminin. Unele versuri au structura aforistică, venind să generalizeze experiențe personale: „murim singure pentru că iubim bărbați care nu ne rămân/ și care se bucură de noi/ numai când suntem libere fierbinți fericite” („libere fierbinți fericite”); „Suntem niște penelope/ Cu gene fluturând a promisiune/ Suntem îmbrățișare și grijă și foc/ Și/ Și/ Cea mai cretină e cea care crede că numele ei rămâne/ Pe o scoarță cerebrală/ În timp ce el învață noi limbi și reface traseul spre sine” („Să bei apă și să mănânci. Te rog”).
Este impresionantă libertatea și dexteritatea cu care autoare își conduce discursul, fie că operează cu formula evocativ-confesivă pentru a dezvălui traumatisme ale copilăriei, determinate de dorința maturilor de a se alinia la cutumele majorității („Să salut să respect să îmi văd lungul nasului./ Am fost un copil cuminte și cervicala mea o dovedește/ capul meu a fost secerat de câteva ori/ mama a asistat la fiecare decapitare previzibilă/ poți mai mult fă mai mult ești tânără./ Mai mult ce/unde?” – „Pe mine mama m-a învățat să plec mereu capul”), fie că face uz de laconismul lozincard pentru a trece în revistă stereotipurile și șabloanele unei societăți reducționiste și rutinare („Cel mai rău o să cazi de pe bordură atunci/ Când o să încerci să îți schimbi singură potcoavele/ În spatele tău va sta mereu cineva/ menit să îți amintească/ Că îi este poftă/ Că îți este poftă/ Că suntem oameni/ Că suntem animale/ Că ești doar o iapă/ Apoi un om frumos/ Apoi o iapă/ Apoi o femeie care dă dependență/ Apoi o iapă/ Apoi iubirea vieții” – „Omul și norul”).
Nu mai puțin vibrante sunt versurile în care se mizează pe plasticizare, ca modalitate de actualizare a arhetipurilor și de intensificare a puterii de percutanță a imaginii. Iată câteva exemple: „Și nu te poți desprinde de trădare /…/ Mai aveți 2 ore și 27 de minute până la/ o fotografie cu cei care te-au scuipat/ Au supt mierea și te-au lăsat/ Bulgăre auriu de ceară” („Toată melatonina din catena”); „Se prelinge din capul meu o femeie superbă./ O femeie tristă și liberă./ Trag după mine plase de cumpărături,/ liste și relații eșuate, fotografii cu bergen și oslo/ privirea nevinovată a învinsului/ sunt doar o arahnidă care nu poate explica îmbrățișarea/ pot doar să fiu o cupolă prin care trece ploaia./ La un moment dat bea o femeie din balta de sub mine/ și încep să îi crească picioare” („Maman-Spider”); „o femeie sexy aleargă în roata șobolanului/ și se face lumină în satele bărbaților/ acolo unde toți au cel puțin un buton pentru plăcere” („welcome to the moulin rouge”).
„Singuri sub râsetele familiilor perfecte” este o carte care dezvăluie tensiuni și ține în tensiune. Un debut căruia îi sunt străine ezitările sau excesele, pentru că Simona Sigartău nu s-a grăbit să-și adune poemele într-un volum, acumulând experiența scrisului. Iar rezultatul merită toată lauda.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
