„Va veni o zi în care femeia va pleca/ și va lăsa animalul să facă treaba” – aceste versuri din finalul poemului „Animalul nemângâiat” ar fi trebuit să încheie noul volum al Cristinei Drăghici, „Un râs ca un zgomot de sticle sparte” (Editura Cartier, 2024), pentru că fixează exact esența poeziei din această carte: exprimarea anxietății și a revoltei prin consemnarea oscilației între fragilitate și vehemență, interiorizare și răbufnire. În consecință, asistăm, după cum constată Cosmin Perța, la „un amestec de violență și delicatețe ce creează în mintea cititorului un spațiu acut senzorial în care scenele poetice se constituie corporal și atingerile ustură, dar seduc simultan”. Este o poezie a interiorității terifiante, apropiată de cea din „Anticorp” (Charmides, 2019), dar și a exteriorității traumatizante, iar ironia din volumul de debut devine aici revoltă evidentă sau chiar militantism. Fiecare poem, observă Domnica Drumea, „e un manifest radical și, totodată, tandru, dar și un experiment la limită: survolează apele și coboară în subteran și, asemenea unei celule, poate lua forme infinite”.
Cristina Drăghici scrie despre maternitate și violența în cuplu, despre solitudine și sentimentul inutilității, despre consumerism și tragediile umane, despre neputință și traumă, despre mocnire și urlet. Titlul volumului (cu pronunțată tentă expresionistă) sugerează de fapt raportarea instanței lirice la experiențe-limită (Cezar Gheorghe se referă, într-o cronică din „Observator cultural”, la limbajul „bine racordat la experiențele-limită”). Însuși personajul poematic implică o contopire a extremelor – angajata perfectă vs figurină de zahăr ars, fetiță sensibilă și militantă vs țesătoare de traumă, femeie vs animal nemângâiat, fata care devine una cu iubitul ei vs Medusa: „Sunt haioasă, nu văd bine, nu aud bine,/ îmi îndrept atenția către ce mă respinge /…/ Adorm greu, uneori mă trezesc urlând,/ dar, crede-mă, nu fac niciun rău” („Chiar acum, în Qatar”).
Râsul („un râs ciudat ca un zgomot de sticle sparte”), strigătul („cine a strigat a continuat să respire”), urletul („urlă și pregătește-ți mama”) sunt manifestări ale trăirilor împinse la limită, definitorii pentru mai toate poemele, reflectând tensiuni, amenințări, anxietăți, frustrări, năzuințe, intenții, căutări. Cartea Cristinei Drăghici devine astfel un manifest vibrant al feminității și al feminismului („eu, cea care scrie, se identifică cu tot ceea ce înseamnă a fi femeie”, mărturisește autoarea într-un interviu), dezvăluind traume determinate de conveniențe, stereotipuri, intoleranță sau fanatism. Maternitatea nu înseamnă beatitudine și împlinire, ci transformări fiziologice agresive („vandalizez/ magazinele tata&fiul, farmaciile mama&bebe,/ îmi fac loc printre femeile care așază în coșuri/ pompe de muls, fug cu pompele lor de muls în dinți” – „Mătase neagră”) și lepădare de sine („Tu a cui ești? m-a întrebat și am privit-o pe mama/ ca pe un fluviu care și-a strâns apele/ ca eu să pot acolo unde ea nu” – „Arici de mare”). Solitudinea alimentează sentimentul inutilității: „Hey, Siri, play the saddest song:// Pe tine nu te-a născut nimeni, nu te-a hrănit nimeni,/ ți-ai generat placenta, corionul, ți-ai însămânțat ovarele,/ ți-ai înfășurat cordonul ombilical în jurul gâtului,/ te-ai mângâiat pe frunte folosindu-ți tălpile./ Toate lucrurile pe care le faci sunt de mântuială,/ ți-ai inventat cântece de leagăn, ți-ai suturat pielea,/ ai echilibrul unei boschetare, te vor mânca gândacii,/ meriți să fii bătută, plutești printre pungi goale de chipsuri/ cu flori criogenate atârnate la gât” („Încă aici”). Consumerismul și ritualurile „body care” fac neobservate dramele umanității: „Mâinile tale nu cunosc moartea,/ pot decoji fructe în tihnă, pot aranja rulouri de sushi./ În casa în care nimeni nu moare, dar totul e mort,/ dansezi singură în lumina lustrei,/ exersezi seară de seară cum să faci/ dragoste ca-n hentaiurile preferate.// În timp ce chiar aici, lângă mine,/ cineva își repotrivește ochii în orbite,/ își pregătește bocancii, pantalonii în care sexul dispare,/ uită să mai clipească printre sânge, gloanțe și praf.// Nu poartă nicio ură pentru mâinile tale/ scăldate în parafină și ulei de migdale,/ îți cedează ție locul sub lustră,/ să dansezi tu, să te bucuri tu” („Ikea”). Complianța anulează demnitatea: „Strălucești înconjurată de femei care își iubesc bărbații aici,/ unde bătaia e ruptă din rai și ligheanele se umplu/ de cheaguri de sânge, oameni posibili, morți/ de dragul bărbaților care nu sunt alcoolici/ dacă beau acasă, dacă nu scot toporul” („Țesătoarea de traumă”).
La fel ca în „Anticorp”, trăirile din volumul „Un râs ca un zgomot de sticle sparte” sunt intense, resimțite paroxistic. Inhibate, sentimentele proliferează, mistuind interioritatea: „îmi fac treaba ca un Dyson, aspir orice mizerie,/ strâng tot mai multă în mine, nu las nimic în urmă,/ până mă expandez ca o rondea de orez acoperită în ciocolată albă” („Kalashnikov”). Proiectate în afară, se intensifică prin transpunere simpatetică: „Cine a strigat se golește de sine,/ se umple de alții, absoarbe ca un bumbac/ avalanșe de spaimă./ Cine a strigat trece prin fața oglinzii,/ prin sticla ei, se întinde către ceilalți/ prin membrane de gume de mestecat” („Cine a strigat”).
Pentru a reda această intensitate afectivă, Cristina Drăghici face uz, preponderent, de imaginarul medical (spitalicesc, mai exact) și cel corporal (cuvântul „corp” apare în aproape toate poemele). Rezultă imagini pe cât de excentrice, pe atât de surprinzătoare, desprinse, parcă, dintr-o pictură suprarealistă: „O inimă tot mai străină, un organ tetracameral/ în care amintirile plutesc ca aricii de mare” („Arici de mare”); „Protezele sar din pahare/ și devorează tencuiala” („Azilul marilor visuri”). Construite cu precizie, astfel de imagini atribuie concretețe emoției lăsând tensiunea să fie dedusă din scenele ce se derulează asemenea secvențelor cinematografice: „Soarele stă/ și asta face lumina potrivită/ pentru a fi strânsă în pumni/ și trimisă unui bărbat singur,/ lângă care mi-ar plăcea să adorm.// Soarele stă/ și asta îmi oferă timp să/ dezgrop fetițele moarte,/ să le împletesc părul.// Bărbatul de lângă mine e puternic,/ dezgroapă alături de mine și tace;/ petrecem nopți în șir printre oase” („Soarele stă”). O mostră de cinematografism poetic este și excelentul poem „Cădeau oameni”. Urmând formula poeziei de atmosferă, textul oferă un tablou distopic al învierii, care relevă angoasele și frustrările omenirii: „Cădeau tot mai mulți și, în căderea lor, doborau păsări,/ crăpau cupolele bisericilor în care erau pomeniți/ și cei care se rugau pentru ei, în sfârșit, îi primeau,/ încremeneau când îi vedeau apăruți lângă noii copii,/ lângă noii iubiți, lângă noii prieteni./ Întreg pământul era zguduit/ de revenirea celor care fuseseră îngropați în el”. Astfel, „Un râs ca un zgomot de sticle sparte” este o carte despre neliniștile personale, dar și despre fricile, vulnerabilitățile, ezitările general umane.
Construindu-se în jurul unei instanțe poetice când „citoplasmă care captează lumina”, când „spaimă sau revoltă”, poezia Cristinei Drăghici e delicată și tăioasă în același timp. Seduce prin diversitatea emoțiilor și, deopotrivă, tulbură prin adevărurile pe care le dezvăluie.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
