Privesc o fotografie de la revoluția / lovitura de stat din decembrie 1989. Pe o stradă din București, doi tineri privesc în direcții diferite, unul dintre ei ținând în mâini un carton pe care scrie COPIII NOȘTRI VOR FI LIBERI.
Acum, după 35 de ani, mă întreb de ce au scris doar despre copii? De ce credeau că doar copiii lor vor fi liberi? Ei înșiși nu gândeau că vor fi liberi chiar începând de atunci? Era libertatea un țel chiar atât de îndepărtat? Se temeau de revenirea dictaturii?
Din decembrie ‘89, România a trecut prin schimbări majore. Avem alte idealuri politice și economice, am schimbat alianța militară, am revenit acolo unde ne era locul: în rândul țărilor civilizate europene. Sigur, aceste modificări au fost anevoioase și nu au mulțumit pe toată lumea. Sigur, o parte a populației încă o duce greu, în timp ce alta huzurește. Sigur, unii nostalgici încă duc dorul vremurilor când toată lumea era egală (de fapt, doar în teorie…). Sigur, alții sunt dezinformați sau, pur și simplu, ignoranți. Sigur, peste 4 milioane de români au ales calea pribegiei, considerând că acasă nu au nicio șansă sau dorind să-și confirme valoarea.
Dar eu unul prefer toate aceste neajunsuri ale democrației, așa imperfectă cum este ea, unei reîntoarceri la o societate totalitară. Istoria ne-a arătat că trecerea de la dictatură la democrație este dificilă și sângeroasă, în timp ce invers se face pe un drum pavat cu… bune intenții.
„COPIII NOȘTRI VOR FI LIBERI” – era scris pe un carton, în Bucureștiul sfârșitului de an 1989. Tinerii respectivi aveau o speranță! Dar, oare, copiii lor chiar vor fi liberi? Ce ușor uităm…. Sau, poate, nici nu ne interesează…
Bogdan Diaconiţa
