„Regatul disfuncției” (Editura Cartier, 2024) este o carte a inadaptării (o sugerează chiar titlul) – nu la spații sau circumstanțe străine, ci la viața însăși – și a depresiei (evocând o lume în care „umerii se lasă” și „nu vrei să iei mâinile de la ochi”); este o carte în care, cum remarcă Florina Pîrjol pe coperta a patra, „violența sonoră dublează violența de sens, care, la rândul ei, se dublează în toate stările ce compun angoasa: groaza din interior, letargia, zilele putreziciunii, rușinea, frica, disfuncția, dislocarea, ratarea. Resentimentul”. Iar scriitura pe care o practică Sorina Rîndașu – cu alternări dintre secvențe intens metaforizante și notații fruste, cu treceri de la expuneri narativizate la concentrate aforistice sau la enumerații incantatorii, cu evocări ale unei atmosfere ce reconstituie tensiuni extreme, dar și cu un lirism confesiv tulburător – copleșește în egală măsură cu tematica.
Cele două părți ale volumului – „Pe malul unei ape încă necunoscute” și „Disequilbrium” – reliefează două fețe ale dezolării profunde pe care o trăiește personajul poematic – nevroza provocată de relația cu lumea din afară și depresia rezultată din relația cu propria biografie. Autoarea își localizează personajul în interiorul unor neîmpliniri, care iau forma unor spații fără semne de vitalitate („de aici, din centrul lucrurilor care/ nu se vor întâmpla niciodată/ privesc în ansamblu”, „canalul colector”), purtând indicii ale morbidității („spațiile vitale create în memorie/ s-au transformat în dulapuri pentru depozitat pastile,/ cutii de carton cu paie la fund și mâncare pregătită/ pentru câteva zile bune”, „uneori se întâmplă să îmi imaginez adăpost”) sau devenind refugiu pentru neacceptați („cartierul celor pentru care n-a mai fost loc”, „tristețile noastre sunt similare”). Realitatea este ostilă și angoasantă: „numai halucinația se apropie de realitate” („de forță nici că poate fi vorba”); „o duzină de tentacule așteaptă/ pasul greșit” („dezgustătoare gânduri subliminale”).
Spațiul este agresiv prin imensitatea și golul care-l caracterizează, iar încercarea de umplere a acestuia ar însemna căutarea unui refugiu într-o realitate protectoare: „în portbagajul mașinii ăsteia am făcut/ vrafuri din peturi care să-mi încălzească spatele,/ care să micșoreze spațiul” („sex pistols, the kimks, elvis presley și cradle of filth”). Comunitatea este și ea amenințătoare și intolerantă: „elevul anxios pe care îl mănâncă scalpul, insecta/ cu aripile desprinse de trup, amenințarea coloniei. eu am fost” („regatul disfuncției”). Astfel, Sorina Rîndașu transpune în poezie o lume care condamnă individul la angoasă. Depresia devine în poemele sale palpabilă datorită imaginilor vizuale deosebit de expresive și pline de sugestivitate: „fac inventarul zilelor/ în care nu se văd decât ochi obosiți/ și cearcăne pline ca niște saci de box.// țin paharul cu dinții, îi voi ciobi și mai tare,/ umerii se lasă și deasupra lor nu stă nimic./ dacă va fi tragic, va fi exact ca acum./ dacă va fi bine, va fi tragic, exact ca acum” („sex pistols, the kimks, elvis presley și cradle of filth”). Secvențele cinematografice, realizate în formulă denotativă, fac imaginile depresiei și mai percutante: „trag fermoarul peste gură, ies din casă, caut cel mai apropiat magazin,/ tu nu știi despre ce vorbesc, îmi aprind o țigară, nu e nimeni în jur,/ dacă aș putea mi-aș sparge oasele între dinți, eu nu te-am făcut părtaș/ la groaza din interior, tu nu știi despre ce vorbesc, smogul trece prin pânză,/ mi se oprește în gât, fac rotocoale în jurul băncii, deschei fermoarul,/ vindecat fie acest trup, vindecată această minte, pe cine păcălesc,/ am parte de cele mai frumoase pierderi și am voie să mă bucur de ele/ cât timp vreau, tu nu știi despre ce vorbesc” („tu nu știi despre ce vorbesc”). Printre aceste imagini, pe cât de consistente, pe atât de terifiante, ale angoasei și depresiei, se insinuează aluzii subtile la forme de acceptare: solidarizarea cu inadaptații/ciudații din literatură și din viața reală („când Rebeca mânca pământ, eu vomitam/ cantitățile ultimelor zile./ au fost episoade scurte: rușinea, tusea nevrotică,/ permisul de intrare la compartimentul/ celor care nu vor să fie găsiți,/ de data asta a fost cât pe ce.// trăiesc la nesfârșit pe urmele oamenilor/ cărora le iese la timp/ candelabrul din șuruburi./ de la ei am învățat consecvența,/ cu ei m-am închis// în regatul disfuncției”, „regatul disfuncției”), uitarea ca decapitare („tu și cu mine/ împotriva nevralgiilor./ poate un spațiu-tampon, poate cineva/ care vede/ lumina noii naturi, mult mai periculoasă/ decât boala. pe o mică insulă,/ ferită de riscuri sau de sacrificii/ ne ținem la căldură și la adăpost/ pentru un timp./ ne decapităm fără probleme”, „canalul colector”), dorința generală de eliberare prin moarte („ce e mai îmbucurător/ decât să vrei să mori/ și toți ceilalți/ să spună/ și noi”, „din generația care plănuia să moară”). Uneori, versurile iau forma incantației, pentru a exprima dorința de eliberare de sentimentul (indus de comunitate?) al culpabilității: „luați-vă de mâini și ziceți după mine: vina vina vina vina/ unde dau cu mine de pământ vor crește mușchi și ciuperci/ și inimă nouă în trup nou/ și țesuturi uleioase/ care niciodată nu vor cunoaște întristare” („mi-am dorit să fiu departe”). Oricare ar fi formula aleasă pentru a transpune depresia în poezie (metafora cu miza pe vizual, notația cinematografică, invocația incantatorie), Sorina Rîndașu stăpânește perfect volutele discursul confesiv, relevând, dincolo de nevrozele personale, „neputința și deziluziile unei generații care și-a pierdut suflul și spațiile vitale” (Florina Pîrjol).
Poemele din „Disequilibrium”, care par să pornească de la fapte biografice, sunt, de asemenea, pe cât de personale, pe atât de raportabile la trăiri, așteptări, atitudini general umane. Moartea mamei este punctul de plecare al unor poeme despre dezechilibrele și traumele provocate de relațiile familiale, despre neînțelegere și neacceptare, despre culpa nerecunoscută și vina indusă. „Aceste două mâini pe care nu le-am putut atinge”, bunăoară, este un poem copleșitor despre perceperea personală a morții, realizat prin aceeași tehnică a vizualizării cinematografice a impalpabilului: „aceste două mâini pe care nu le-am putut atinge/ până a doua zi/ au rămas la fel./ carnea s-a retras, osul sparge pielea./ aceste două picioare/ pe care nu le-am putut privi/ până a doua zi/ au rămas la fel, legate/ unul de celălalt/ cu o sfoară bine/ camuflată./ acești doi ochi pe care cineva/ i-a închis/ s-au retras cuminți în orbite/ să se odihnească./ acest trup subnutrit/ deasupra căruia pielea/ s-a făcut ghem din loc în loc/ s-a întins pe spate”. Totodată, în alte poeme având în centru același motiv al corpului în care nu mai există viață, discursul este îndreptat dinspre drama personală spre o problematică generală, iar textul ia forma și tonalitatea unui manifest: „despre femeia care și-a luat/ lumea în spinare/ și a refuzat ajutorul.// despre femeia care nu s-a temut/ să doarmă în fân.// despre femeia care și-a/ legănat copiii în grădinile/ și sub ferestrele altora.// despre femeia care/ mânca întotdeauna/ ultima.// despre femeia care/ a dormit la capul meu/ în plină febră/ și despre femeia care/ a făcut totul singură,/ de la-nceput până la sfârșit// nu s-a spus încă nimic” („de la un corp în care nu mai există viață”). Meritul Sorinei Rîndașu este că nu-și propune să transpună în poezie, de pe poziții militante, o ideologie (cum se întâmplă adesea), ci ilustrează, prin drame personale, situații general valabile, personajul din poemele sale având conștiința acestei identificări cu întregul regn („când mi-au furat dreptul biografiei,/ cântarea cântărilor ca subterfugiu /…/ sunt copia fidelă/ a tuturor/ femeilor pe care le cunosc”, „povestea rudelor mele triste”). Rezultă o poezie cu trăiri intense, militantă mai curând prin forța de sensibilizare a imaginilor decât prin ideologie.
De fapt, adevărata ideologie pe care o profilează poemele din „Regatul disfuncției” este cea a nevoii de celălalt. Supraviețuirea și găsirea unui loc în regatul ostil al contemporaneității, este posibilă numai prin refacerea legăturilor cu celălalt: „în jurul nostru, răni deschise ca niște insule de asfalt/ cât cuprinde. pericolul distanței s-a sfârșit,/ pericolul anesteziei nu mai există.// vom lăsa praful să cadă din nou pe pământ,/ lipiți unul de celălalt în/ aceste două trupuri care nu mai au/ ce simțuri să recompună.// chiar și așa, ele funcționează numai atunci/ când sunt conectate unul la celălalt./ o mașinărie arde combustibil/ numai pentru alimentarea celeilalte” („acesta va fi un poem lung”).
Nu știu dacă scrisul are pentru Sorina Rîndașu efect terapeutic. Cert este că scrierea acestui volum a avut și o funcție eliberatoare. Or nu pare să fie întâmplător faptul că ultimul vers din primul poem – „ne decapităm fără probleme” – anunță deschiderea către o lume întunecată și descurajatoare, pe când ultimul vers din poemul care încheie cartea trimite, neașteptat, la seninătate: „cerul e clar și sub el nicio lume nu se va mai prăbuși de acum”.
Sorina Rîndașu scrie bine, scrie cu nerv și are curajul să-și dezvăluie propriile angoase și să răscolească, prin poemele sale, adâncurile altora, pline, la rândul lor, de angoase. Poezia din „Regatul disfuncției” apasă și copleșește, stimulează stări depresive și declanșează furie, contrariază și, în același timp, certifică o realitate. Altfel zis, e vie și adevărată.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
