Un „insectar al angajaților anonimi”, o celulă în care afecțiunea și comunicarea au devenit amintiri nostalgice, un sistem al conveniențelor și etichetărilor. Aceasta este lumea din volumul de debut al Alinei Țârcoman-Ochea, „Nu doare când dormi”, apărut recent la Editura Cartier. Orașul, familia, comunitatea sunt cele trei entități cu care personajul poematic se confruntă, la care încearcă să se adapteze și de care nu este acceptat până la capăt.
Cartea se deschide cu grupajul „Insectarul angajaților anonimi”, prezentând atmosfera aproape distopică a urbei în care realitatea este atât de dură și incredibilă, încât totul pare să fie la limita dintre platitudine cotidiană și coșmaresc. Bucureștiul devine, scrie Ioana Miron pe coperta a patra, „un vis diurn pe pilot automat”, iar filmul orașului corporatist pe care îl dezvăluie poemele (unele dintre acestea, pronunțat cinematografice) provoacă trepidații: „orașul ăsta nu te/ îngrozește/ ceva mai încolo/ într-o casă veche/ de pe strada plină de zgomote/ artificiale/ cineva exersează la/ vioară/ și a încetat. Am respirat/ cu urechea lipită/ de pereții acestui oraș”. Imaginile care dau expresivitate spațiului citadin ostil – vizuale, aproape palpabile – merg până spre extrema naturalistă, developând scene ca din filme cu mutanți: „țânțarii de București/ se bagă pe sub piele/ sug tot ce pot/ pleacă/ și te lasă cu umflături/ gigantice// sunt la o masă/ câțiva prieteni/ sorb berea din sticle minuscule/ e cald/ totul se încălzește/ transpiră se depune jeg pute/ îmi scarpin scalpul/ printre unghii/ musculițe negre/ mi-a intrat una în ureche/ urcă spre creier/ cu pași mărunți dar rapizi/ dacă mor/ acum/ aici?” Utilitarismul și lipsa de empatie caracterizează orașul la care se referă Alina Țârcoman-Ochea, iar în aceste condiții omul trăiește drama robotizării: „te-a convins de la salariu motivant/ accepți să intri în lumea asta luminoasă/ în fiecare zi muncești cât poți duce/ visezi că te dezvolți/ în acest cadru primăvăratic promis –/ să-ți crească aripi/ simetrice, multicolore/ poate, poate te vor vedea/ vor auzi foșnetul/ și te vor lăsa să zbori puțin mai departe/ dar ei te-au urcat într-un roller coaster/ setat pe repeat mode/ stai acolo până la epuizare/ lepidopter străpuns de un ac/ în insectarul angajaților anonimi/ acoperit cu plastic ieftin/ aruncat cine știe pe unde”. Efectul îndepărtat ar putea fi repetarea transfigurării pe care a trăit-o și Gregor Samsa acum mai bine de o sută de ani. Consecința imediată este „singurătatea atroce”, „singurătatea unei fete care se așază orizontal pe aer și învață să fie frumoasă” (Domnica Drumea): „ochii îți sunt pironiți de ceva vreme în gol/ filmul mut continuă/ tragi scaunul lângă tine/ te urci încet pe el/ din lateral/ fără să-ți clintești privirea/ singurul simț pe care îl folosești este/ cel tactil/ ești în picioare pe scaun/ în fața geamului deschis/ deschizi plasa de țânțari/ te urci pe pervaz/ te așezi orizontal pe aer”.
Pentru a accentua tensiunile, angoasele, irascibilitățile, autoarea operează cu figuri retorice ale persuasiunii, cum ar fi enumerațiile și repetițiile (anaforice, de obicei), textele fiind astfel nu doar intense ca emoție, ci și performative. Iată două exemple: „acel moment/ când te vezi urâtă/ nu timp de machiat/ nu timp de pieptănat/ nu timp de călcat/ nu timp de ales hainele/ acel moment când ești urâtă/ pentru tine/ pentru sora/ pentru părinții copiilor/ pentru toți bucureștenii/ capricioși” sau „oamenii de aici/ fumează prea mult/ fumul de țigară/ intră cu forța/ în plămâni/ în păr/ în pereți/ în haine/ în mâncare”.
Nici poemele despre familie – din grupajul „Cronică de familie” – nu sunt mai senine. Personajul poematic este marcat de lipsa comunicării și a afecțiunii, singurătatea pare și mai cumplită alături de cei dragi, iar imaginile prin care este redată aceasta sunt la fel de plastic-cinematografice ca în textele din ciclul anterior: „deschid prima ușă/ intru în camera ei/ ascultă muzică/ navighează pe un site cu parfumuri orientale// mă sprijin de tocul ușii/ cu mâinile împreunate la spate/ o întreb cu jumătate de gură ce mai faci/ răspunde sec bine/ tac. Aștept. O privesc./ O rog în gând să ne cuprindem în brațe/ cum o făceam când eram copii /…/ ce vrei? mă întrerupe brusc/ rugămintea mi se prăvălește printre coaste/ ies dezamăgită, să-mi ascund moliciunea, tremurul, dorul, dragostea/ am rămas tot la două uși distanță”.
Apare în aceste poeme un personaj, mamaie, în care pare să se întrupeze chiar eul-voce. Versurile despre mamaie lasă să se insinueze umorul în text, revigorând poezia și nelăsând sentimentalismul să înfrâneze zvâcnirile autentice. Relevante mi-au părut două poeme care pun față în față cele două personaje, ambele spirituale, chiar sarcastice: „august, sfârșitul Postului Sfintei Marii/ întoarsă de la spovedanie/ o găsesc lângă candelă/ te-a întrebat popa dacă ai sărit pârleazul?/ aprinde, suflă în chibrit/ nu întoarce capul” vs „mamaie se întreabă ce copaci se-nalță/ în fața blocului din cartierul Moghioroș/ picioarele îi alunecă/ calcă strâmb/ își rupe șoldul/ se operează la Floreasca/ o vizitez îi duc/ o supă dulce de pui o supă de regim mai bună decât cea din/ spital/ mă prinde de braț cu puterea unui bărbat/ vișinata mai întâi”.
Nevoia de afecțiune („am uitat cum/ să îmbrățișez și cât poate fi/ de bine”) este motivul central și în grupajul „Salvatorul alege să iasă”, acestuia adăugându-i-se și drama convenționalizării și, drept urmare, a instaurării falsului: „eram un înger tratat cu delicatețe am înțeles// mai târziu că tinerețea, gingășia și frumusețea/ erau singurele lucruri care te mai puteau ține în centrul cercului/ de prieteni așezați pe piedestalul pe care îl ridicai din ce în ce mai sus/ pentru ca turnul să mai stea în echilibru m-ai transformat în piesa ta/ de rezistență”. Spre deosebire de expunerea ce miza mai mult pe notație decât pe conotație din prima jumătate a cărții, aici crește interesul pentru metaforă, care este însoțit însă de riscul ambiguizării și chiar al opacizării discursului: „puterile mele se lipesc de tine, ca o gumă de mestecat se întind,/ se subțiază, aproape se rup când/ îmi târăști sufletul prins cu ghearele de pantalonii tăi rupți de vise utopice și/ confuze// sunt păsările din hârtie pe care le înălțăm de fiecare dată când facem/ dragoste cad aripi de plictis în tunelul săpat de tine/ fără alte galerii călătoria noastră liniară dărâmă pilonii/ jocului din care salvatorul alege/ să iasă”. Autoarea renunță însă cât se poate de repede la jocul cu metaforele în ultima parte a cărții, „Puțin despre viață”, preferând discursul-pledoarie, mai ales atunci când se referă la condiția femeii și la nevoia regăsirii de sine: „totul stă ascuns sub zâmbetul unei femei-clovn /…/ decizia de a nu concepe copii/ credința în Dumnezeu e oscilatorie/ dragostea pentru el/ neputința și neștiința de a îmbrățișa/ de a accepta ajutor/ de a striga după ajutor/ după mine și mine și mine”. Ușor declarativ, acest tip de discurs pare să fie mai în consens cu starea generală a personajului poematic și să aibă o mai mare percutanță.
„Nu doare când dormi” de Alina Țârcoman-Ochea este o carte despre neadaptare, singurătate și căutare a unui refugiu, scrisă cu emoție („la microscopul inimii”, zice Ioana Miron pe coperta a patra) și, în același timp, eliberatoare.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”