Creditat de revistele în care și-a publicat până acum poemele – „Poesis internațional”, „Observator cultural”, „Matca literară”, „Tomis”, „Timpul” – Iustin Butnariuc debutează editorial în 2024, cu volumul „Zâmbim, radiația nu s-a stins”. Într-o prezentare pe care i-o face recentului debutant de la Casa de Editură Max Blecher, Claudiu Komartin constată că acesta pare să fie unul „dintre acei tineri care nu merg cu valul /…/, fiind o combinație de cerebral și de ingenuu cu perspective sigure”. Într-adevăr, ceea ce atrage atenția la prima lectură în poemele din „Zâmbim, radiația nu s-a stins” este luciditatea și distanțarea intelectuală cu care sunt abordate fie amintirile, fie trăirile imediate.
Iustin Butnariuc scrie o poezie contemplativă, în care (re)trăirea ca experiență personală este extrapolată și raportată la ființa umană în general, ajungându-se la versuri ce definesc condiția dramatică a omenirii, fie prin metaforizări ușor ambiguizante, ca în „moartea bacteriei” („e viața și otrava din teasc; când la finalul zilei/ presa este murdară, nu de zeama strugurilor/ sfărâmați,/ nici de sudoarea celui care presează,/ ci de un sânge negru ca smoala”), fie prin paralelisme revelatorii, transpuse în structuri stilistice mai degrabă aparținând demersului publicistic, ca în poemul care dă titlu volumului („privesc prin ceață de două ori/ o dată – fiindcă sunt miop,/ a doua oară – fiindcă în aceste orașe,/ unde viața e pe cale de dispariție/ și moartea pare să nu mai ajungă,/ se amestecă tot timpul senzația de apartenență/ cu cea nedeslușită, a căutării”). Reflecțiile asupra sensurilor existențiale profunde sunt sursa unor versuri cu adevărat mature, de la interogații asupra propriei identități („voi căuta // mulajul perfect al sinelui meu/ ce fel de pietriș voi lua sub tălpi/ câte case îmi vor răsfrânge imaginea?”) la constatări concluziv-declarative referitoare la condiția umană în general („n-am decât pânza propriei vieți/ las în urmă celule la nimereală, micro-fibre/ de celuloză se desprind de pe haine/ ce mi-a dat pământul trebuie să restitui/ chiar dacă nu-s pământiu, voi fi/ și jur că voi da înapoi înzecit”). Cel de-al doilea citat e o secvență din poemul „corp vegetal. ritmul descompunerii” și ne oferă, se pare, unele dintre cele mai mature versuri din cărțile debutanților din ultimi ani.
Absolvent de medicină, Iustin Butnariuc privește, observă, descoperă, înțelege lumea prin raportare la boală, la vulnerabilitate. Niciodată însă trauma personală nu e preluată la modul biografist și transpusă în poezie. De la evocarea tranzitivă ce conține inserții de fișă medicală, se produce, neașteptat, saltul spre metaforă, anulând tentația notației și atribuindu-le personajelor, gesturilor, trăirilor, acțiunilor însușiri arhetipale: „într-o zi mama implora prin telefon/ rostea numele meu așa cum o casnică/ aruncă în vâltoare cu leșie/ umilă, repeta numele bolii,/ apoi numele meu” („65 Roses”). Același salt dinspre notația pură spre discursul metaforizat și chiar spre simbol se produce și în poemele evocative, care au drept miză dezvăluirea, prin poetizare, a unor traume și raportarea acestora la fragilitatea general umană: „am devenit adult în ziua când flavian a venit/ la grădiniță// educatoarele ne-au pus să împărțim patul /…/ avea cârlionți blonzi ți arăta ca un înger – un înger/ venit să mă învețe să dorm/ fiindcă eu niciodată n-am somn// priveam spatele lui flavian, îi admiram corpul zvelt/ și alb;/ sprijinit cu o mână sub cap/ ținea în palmă cea mai frumoasă minte// educatoarele ne-au pus să împărțim patul,/ atunci i-am scos sandalele și i-am sărutat tălpile,/ spunându-i că îl iubesc” („flavian”). Astfel, au perfectă dreptate cei doi autori ai textelor însoțitoare de pe coperta a patra a volumului când afirmă că aproape fiecare text din „Zâmbim, radiația nu s-a stins” „emană o vulnerabilitate profund umană” (Radu Andriescu) și că Iustin Butnariuc scrie o carte „a identității în formare printre vulnerabilități” (Svetlana Cârstean).
Sursele acestei vulnerabilități se găsesc în copilăria personajului poematic („când eram copil”, „când eram mic”, „eram mic” sunt expresii prezente în mai multe poeme), dar și în memoria colectivă, traumatizată de diverse calamități ale istoriei. Atunci când evocă drame ale istoriei, raportate la vieți individuale, poezia capătă, spre final, accente de manifest, de protest împotriva oricăror forme de așa-zis progres realizat prin sfidarea sau anularea umanului. Relevante în acest sens sunt poemele „mura stricată”, în care este reconstituită povestea celor trei frați omorâți (unii) sau răniți (alții) în ’47 de un obuz rămas într-o tufă de mure („adevărul e că sub această plagă/ s-a cusut un mare secret –/ știința și războiul sunt conectate/ când una înaintează, cealaltă se bucură/ sunt două vase comunicante/ pline de betadină și cianură/ ocazional, inocenții le duc pe amândouă/ spre o gură mare, mutilată/ din ele se scurge strop cu strop/ pe tubul de dren un amestec dulce-amărui/ ceva cunoscut, o mură stricată”), și „combinatele chimice”, cu imaginea celor doi bunici implicați, prin fals și propagandă (e vorba de plin comunism), într-un intens proces de industrializare dezumanizantă („când totul era raportat la hectar/ din bunicii mei au crescut/ ca niște flori diforme/ combinatele chimice /…/ când toată industria s-a revărsat peste ei/ și spuma poliuretanică/ le-a intrat prin urechi/ din măruntaiele lor au ieșit/ confecții, hale, uzine, canale…// toate pentru ca Omul Nou să existe,/ doar că pe urmă/ oamenii n-au mai existat/ au fost înlocuiți/ rând pe rând/ de combinatele chimice”). Poezia lui Iustin Butnariuc este, în acest fel, nu doar evocativă și contemplativă, ci și de atitudine, fără însă a insista pe instrumentele mai la îndemână ale declarativismului, ci mizând pe metaforă și sugestie.
Iustin Butnariuc este un poet al imaginii plastice. El observă lumea cu ochii unui intern ce face vivisecții pentru a descoperi partea ascunsă a lucrurilor. Detaliile pe care le dezvăluie par să se desprindă când dintr-o scenă de film suprarealist („cafeaua mirosea a liquorice și/ brusc mi-am amintit că în Suedia/ am văzut un ren călcat de tren, aruncat pe două/ troiene de zăpadă/ sângele lui fierbea ca o pastă neagră/ se prelingea reniform pe ghețușul lacului// cât de mult mi-am dorit să pescuiesc acolo la copcă/ apoi să patinez în jurul băltoacei de sânge/ dar asta însemna să trec șinele; cu riscul de-a fi lovit,/ asemeni renului, pot să-mi fac un iglu al morții/ corpul meu dezintegrat îl acoperă, iar/ înăuntru sufletul alb, de zăpadă/ va putea trăi milenii/ până la sfârșitul iernii atomice” – „all-blank”), când dintr-o exemplară proză naturalistă („în timp ce îmi spunea de mama lui moartă,/ de soție, de poloneză/ burta gălbuie, vopsită cu iodoform s-a umflat./ am atins-o așa cum ai bate la ușă –/ aceeași ușă lăcuită, la care un om învelit în cearșaf/ îți mai răspunde din când în când” – „azi am văzut un artist internat cu ciroză”). Nu mai puțin expresive sunt poemele în care chipul evocat (și mai ales distanțarea temporală față de acesta) ia forma unei imagini supuse metamorfozei continui și dematerializării: „mama îmi zâmbea dintr-un flacon de pastile/ îi admiram forma feței – expresivă și roșie/ blocată, ai fi zis că e o cireașă/ aruncată din spațiu – inițial pixelată, dar proaspătă/ și mâine, mică și tot mai depărtată/ până rămâne doar un sâmbure, iar în urmă/ o dâră roșie pe un cer înfiorător de senin” („Saturnale”).
Ceea ce impresionează în volumul „Zâmbim, radiația nu s-a stins” este trecerea firească de la discursul bazat pe imaginea vizuală și plasticitate la exprimarea aforistică. Textele se încheie adesea cu definiții metaforice concise, care pot fi citite de sine stătător, ca niște micropoeme, și care conferă profunzime și expresivitate reflecțiilor: „când unul dintre porcușori moare, scroafa/ îl rostogolește cu râtul// apoi începe să se teamă și pentru ceilalți// conștiința colectivă e mama noastră/ e de-ajuns să moară unul și ne va rostogoli pe toți/ de-a valma” („ecranul strălucea peste sat”); „viața mea e un camion lung ce trece pe sărăriei/ pe el sunt poze cu oameni veseli,/ poze cu pisici, cu mașini și cu alte camioane/ în ele stau oameni și eu îi cunosc pe toți, îi iubesc/ pe toți,/ toți merg pe sărăriei cu mine,/ dar nimeni nu știe că frânele nu țin” („drumul drept ce nu se termină”).
Contemplativ, atent la detaliile realității și ale memoriei, receptiv la vulnerabilitate, scriind o poezie, în același timp, reflexivă, picturală și gnomică, Iustin Butnariuc pare să anunțe, prin „Zâmbim, radiația nu s-a stins”, o sensibilitate poetică nouă, pe cât de trepidantă la dramele personale, pe atât de vibrantă la vicisitudinile general umane. Un debut dârz și promițător.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”