Doza de educaţie (DDE) – Există filme după care ieși din sală și spui: „Frumos.” Și există filme după care ieși puțin mai tăcut decât ai intrat.
„Fjord”, noul film al lui Cristian Mungiu, pare să facă parte din a doua categorie. Iar faptul că a câștigat Palme d’Or la Cannes spune ceva important nu doar despre cinema-ul românesc, ci și despre lumea în care trăim.
Pentru că, dincolo de trofee, blitzuri și covor roșu, povestea aceasta vorbește despre ceva ce vedem zilnic în jurul nostru: incapacitatea de a mai înțelege omul care gândește altfel.
Filmul urmărește o familie româno-norvegiană foarte religioasă, stabilită în Norvegia. Părinți severi, reguli clare, fără YouTube, fără telefoane inteligente pentru copii, multă disciplină și multă credință. La început, totul pare să funcționeze într-o societate care se declară tolerantă și deschisă. Doar că toleranța devine complicată exact în momentul în care întâlnește diferența reală. Apar suspiciuni de violență domestică. Autoritățile intervin. Copiii riscă să fie luați din familie. Și, dintr-odată, nimeni nu mai ascultă cu adevărat pe nimeni.
Și poate aici doare cel mai tare filmul lui Mungiu: nu încearcă să ne spună simplu cine are dreptate și cine greșește. Nu oferă confortul moral al taberelor clare. Nu există „ăia buni” și „ăia răi”, deși noi, ca spectatori moderni, adorăm asta. Ne place să alegem rapid o echipă și apoi să comentăm de pe margine, ca la fotbal sau pe Facebook. Doar că viața reală e mai incomodă.
Uneori, oameni sincer convinși că protejează copiii ajung să producă traumă. Alteori, oameni convinși că își cresc copiii corect pot răni fără să-și dea seama. Și aproape întotdeauna, când dialogul dispare, apare radicalizarea. Exact cum spunea și Mungiu la Cannes: societatea se fracturează.
Trăim într-o perioadă în care fiecare pare să vorbească foarte mult și să asculte foarte puțin. Ne anulăm unii pe alții cu o eficiență extraordinară. Dacă cineva gândește diferit, îl etichetăm rapid: extremist, fanatic, spălat pe creier, progresist exagerat, conservator toxic. Am devenit experți în verdict și am rămas repetenți la conversație.
Poate tocmai de aceea filmul acesta va atinge atât de mulți oameni. Pentru că ne pune o întrebare simplă și inconfortabilă: mai suntem capabili să ne ascultăm unii pe alții fără să ne urâm imediat?
Iar dacă răspunsul începe să fie „nu”, atunci problema nu mai e doar de cinema. E despre noi.
Și poate că empatia – acest cuvânt pe care îl folosim atât de des încât riscăm să-l golim de sens – începe exact așa: nu când suntem de acord cu cineva, ci când alegem să-l înțelegem înainte să-l condamnăm.
prof. Maria Adriana Nichitean
