Doza de educaţie (DDE) – La început de martie, devenim brusc meteorologi emoționali. Ne alegem „Baba” cu o seriozitate demnă de decizii istorice. „Eu sunt pe 2.” „Eu pe 5, că-mi place cifra.” Și apoi… așteptăm verdictul cerului. Dacă e soare – suntem luminoși tot anul. Dacă plouă – ei bine, ne pregătim umbrela existențială.
Tradiția Babei, din primele zile ale lui martie, e o poveste veche despre schimbare, capriciu și începuturi. Zilele acestea imprevizibile – ba calde, ba friguroase – spun, simbolic, că așa suntem și noi. Cu toane. Cu contraste. Cu primăveri care nu vin liniar, ci cu vânt.
Și, sincer, e reconfortant să dăm vina pe vreme. „N-am fost eu iritat, așa a fost Baba mea.” Dacă a ieșit soarele, ne felicităm pentru alegere. Dacă nu… ridicăm din umeri cosmic. Dar dincolo de partea amuzantă, obiceiul ăsta are o frumusețe aparte: ne invită să ne uităm la noi.
Pentru că fiecare dintre noi are o „Babă” interioară. O zi în care suntem expansivi, optimiști, calzi. Și alta în care ne retragem, ne înnorăm, ne apără vântul. Adevărul e că nu soarele sau ploaia ne definesc anul, ci felul în care traversăm alternanța.
Copiii trăiesc ziua Babei cu entuziasm pur: ies afară, verifică cerul, caută semne. Adulții verifică aplicația meteo și… caută confirmări.
Poate că farmecul tradiției stă tocmai în această suspendare jucăușă a controlului. În ideea că nu putem decide vremea, dar putem decide ce poveste spunem despre ea.
Dacă Baba ta e mohorâtă, poate e un an în care înveți răbdarea. Dacă e senină, poate e un an în care înveți recunoștința. Dacă e schimbătoare – felicitări, e un an în care vei exersa flexibilitatea. Iar asta nu e o pedeapsă, e o superputere.
Îmi place să cred că alegerea Babei nu e despre prezicerea viitorului, ci despre asumarea lui. Despre a spune: indiferent cum arată cerul, eu aleg cum răspund. Pot să mă plâng de vânt sau pot să-mi ajustez pânzele.
Așa că vreau să-mi aleg Baba, nu soarta. Vreau să privesc ziua aceea ca pe o oglindă, nu ca pe o sentințăând îți alegi Baba, întreabă-te nu „ce an o să am?”, ci „cum vreau să fiu eu în anul care vine?”
Pentru că, la final, nu vremea din martie ne scrie povestea, ci curajul cu care o trăim.
prof. Maria Adriana Nichitean
