Doza de educaţie (DDE) – Există o zi în care tradiția spune că păsările își aleg perechea. O zi în care natura face „match” fără algoritm și fără notificări. Doar cu instinct, ritm și un pic de magie. Aceasta este povestea Dragobetelui — sărbătoarea noastră a iubirii vii, nu perfecte.
Dincolo de folclor, Dragobetele e un bun pretext psihologic. Pentru că ne amintește ceva ce uităm des: omul nu e construit doar pentru performanță, ci și pentru atașament. Conectarea nu e moft emoțional — e nevoie de bază. Creierul nostru social funcționează mai bine când simte apropiere, siguranță, reciprocitate.
Pe scurt: nu suntem făcuți să fim „foarte bine pe cont propriu” chiar tot timpul, oricât de convingător sună asta în citatele motivaționale.
În psihologie vorbim despre trei ingrediente ale unei legături sănătoase: prezență, curiozitate și bunăvoință. Observați ce lipsește? Interogatoriul. Controlul. Testele-capcană. Dragostea nu e examen grilă — deși unii o tratează așa: „Dacă mă iubești, spune exact ce gândesc eu acum.”
Dragobetele mai are un mesaj fin: iubirea nu e doar declarație, e comportament repetat. Gesturi mici, consecvente. Micro-semnale de „te văd”. Pentru sistemul nostru emoțional, acestea valorează mai mult decât marile spectacole ocazionale. E diferența dintre artificii și căldură constantă.
Și da, merită puțină autoironie: suntem singura specie care poate complica dragostea cu scenarii, presupuneri și conversații imaginare de 40 de replici — pierdute toate în duș. Păsările: ciripesc. Noi: analizăm ciripitul.
Poate că azi merită un experiment simplu: în loc să te întrebi „Oare ce vrea celălalt să spună?”, încearcă „Ce pot eu să ofer clar și cald?” Comunicarea directă reduce anxietatea mai eficient decât ghicitul emoțional.
prof. Maria Adriana Nichitean
