Doza de educaţie (DDE) – E ultimul weekend din Gerar și mă gândeam că luna aceasta de iarnă a fost printre cele mai oneste. Fără menajamente de multe ori în privința gradelor cu minus, ne-a oferit un mic cadou: ne-a arătat cât de mult ne-am îndepărtat de sinceritate.
Nu doar de sinceritatea naturii, care nu se scuză că e frig, ci de sinceritatea față de noi înșine și față de cei din jur. Ne-am obișnuit să „îndulcim” realitatea, să o ambalăm frumos, să o filtrăm, să o cosmetizăm ca să fie mai ușor de înghițit. Iar iarna nu face asta. Ea vine cu adevărul la pachet: „Așa e în ianuarie.”
Adevărul primit în față e adesea inconfortabil. Și de aceea îl evităm, deși știm că nu tot ce e adevărat trebuie să fie plăcut. Am devenit atât de sensibili la disconfort, încât îl tratăm ca pe un dușman. Ne-am antrenat să fugim de orice senzație neplăcută: de frig, de durere, de frică, de eșec. În loc să le privim ca pe niște semnale care ne spun că suntem în viață și că avem încă ceva de învățat.
Nu doar vremea s-a schimbat, ci și noi. Am devenit mai fragili în fața adevărului, mai nerăbdători, mai predispuși să căutăm scurtături. Încercăm să ne încălzim cu iluzii, să ne protejăm cu negare, să ne justificăm cu explicații care sună bine, dar nu ne ajută. Ne mirăm că ne trezim cu nasul roșu și cu un sentiment straniu: că ne-am pierdut puțin din autenticitate.
Într-o societate în care totul e „mai cald”, „mai ușor”, „mai confortabil”, iarna sinceră apare ca o oglindă. Ne reflectă exact așa cum suntem: cu vulnerabilități, cu limite, cu nevoia de protecție. Și, poate cel mai important, cu nevoia de a ne recâștiga curajul de a spune lucrurilor pe nume.
Și sigur nu iarna e problema. Poate că problema e că noi am uitat să fim sinceri cu noi. Să recunoaștem că uneori ne e frig, că uneori ne e greu, că uneori ne e frică. Și că, în loc să fugim de asta, putem să ne apropiem, să ne încălzim împreună, să acceptăm că adevărul, chiar și rece, ne aduce mai aproape de ceea ce suntem.
prof. Maria Adriana Nichitean
