Doza de educaţie (DDE) – O tragedie recentă a scos la suprafață una dintre cele mai dificile întrebări pe care societatea le poate pune: ce facem când un copil comite o faptă de neimaginat? Reacția a fost rapidă, intensă, emoțională. Mii de oameni au semnat o petiție, cerând schimbarea legii, pentru ca minorii sub 14 ani să poată fi pedepsiți penal dacă se consideră că au discernământ.

Este o reacție umană. Când durerea e mare, apare nevoia de ordine, de control, de „să se facă ceva”. Doar că lucrurile care țin de copii, dezvoltare și responsabilitate nu funcționează pe principiul „o regulă pentru toți”. Viața reală nu e un formular bifat corect.

Legea spune clar: sub 14 ani, un copil nu răspunde penal. Nu pentru că fapta ar fi mică, ci pentru că dezvoltarea psihică este diferită. Creierul unui copil nu e o versiune mini a creierului unui adult, ci un șantier în lucru, cu zone încă neterminate – mai ales cele care țin de consecințe, empatie și control.

Aici apare tensiunea: emoția colectivă cere pedeapsă, sistemul legal cere protecție. Și ne trezim prinși între frică, furie și nevoia de siguranță. Ne dorim legi simple pentru situații extrem de complexe. Ca și cum am încerca să reparăm o tragedie cu o șurubelniță universală.

Discuția despre discernământ este una delicată. Nu poate fi tranșată în stradă, nici în comentarii online, și nici exclusiv în Parlament.
Discernământul nu e o vârstă fixă trecută într-un cod, ci o evaluare profundă, individuală, care ține de psihic, context, istoric și capacitatea reală de a înțelege urmările unei fapte.

Între timp, frica părinților, izolarea unui copil, școala mutată online și comunitatea tensionată ne arată că efectele nu se opresc la titluri de presă. Ele se propagă tăcut, în oameni.

Poate că, înainte de a cere legi mai dure, avem nevoie de conversații mai mature. Despre copii, limite, responsabilitate și protecție. Despre ce înseamnă, de fapt, să crești un copil într-o lume care îi oferă stimuli mai rapizi decât capacitatea lui de a-i procesa.

Responsabilitatea nu începe în Codul penal, ci mult mai devreme: în familie, în școală, în comunitate. În felul în care vedem semnalele de alarmă și alegem să nu le ignorăm. În granițele puse cu grijă, nu cu frică.

Pentru că o societate se vede nu doar în cum pedepsește, ci și în cât de devreme știe să protejeze, să prevină și să își asume rolul de adult.

prof. Maria Adriana Nichitean