Doza de ducaţie (DDE) – Există un paradox interesant, pe care vreau să-l abordăm chiar de la începutul anului, să ne meargă apoi bine toate weekend-urile. Așteptăm weekendul toată săptămâna, iar când vine… îl tratăm ca pe un proiect cu deadline. Liste, planuri, obiective, recuperări, curățenie generală, „să mai rezolvăm ceva”. Și dacă duminică seara ne prinde oboseala, avem și explicația pregătită: n-am știut să ne organizăm.

Poate că problema nu e organizarea. Poate e felul în care ne raportăm la odihnă.

Am ajuns să credem că relaxarea trebuie „meritată”. Că dacă nu ai bifat suficiente sarcini, n-ai dreptul să stai. Iar dacă stai… ar fi bine să te simți puțin vinovat. Așa, preventiv. Ca nu cumva să te obișnuiești.

Doar că relaxarea nu e un premiu. E o necesitate. Nu e pauza dintre două lucruri importante, ci condiția care le face posibile. Creierul nu se încarcă mai bine sub presiune, iar oamenii nu devin mai eficienți doar pentru că sunt mai obosiți. Asta e un mit urban foarte popular.

Weekendul nu e despre a face mai mult. E despre a face altfel. Uneori, despre a face mai puțin. Despre timp fără scop clar. Despre o cafea băută încet. Despre o plimbare fără destinație. Despre un „nu știu” spus sincer când ești întrebat ce planuri ai.

Și da, pentru unii dintre noi, a nu face nimic e surprinzător de greu. Ne neliniștește liniștea. Ne sperie spațiul liber. Dar tocmai acolo apare refacerea. Nu în agendă, ci între rânduri.

Weekendul e și o lecție de educație emoțională: să-ți asculți corpul, să-ți observi gândurile, să-ți permiți să încetinești fără explicații. Să nu transformi timpul liber într-o competiție. Nici cu alții, nici cu tine.

Weekendul nu trebuie cucerit, demonstrat sau „folosit la maximum”. Uneori, e suficient să fie trăit. Așa cum e. Cu pauze, cu respirație și cu permisiunea de a nu fi productiv. Pentru că și asta e o formă de educație. Una foarte practică.

prof. Maria Adriana Nichitean