Doza de educaţie (DDE) – Uneori mi se întâmplă să primesc aceeași confesiune spusă în șoaptă, cu privirea puțin vinovată, de parcă omul recunoaște că a mâncat ultima prăjitură din frigider: „Mi-e bine… prea bine. Și asta mă sperie.” Dacă aș primi câte un leu de fiecare dată când aud asta, probabil mi-aș lua o vacanță prelungită. Sau cel puțin mi-aș schimba scaunul din birou, cu unul care nu scârțâie.
Fenomenului acesta i-am putea da un nume frumos, deși nu există în manuale sub formă de diagnostic: frica de soare prelungit. Nu, nu e despre SPF și nici despre arsuri. Este vorba despre acea senzație ciudată că, dacă lucrurile merg prea bine, prea lin și prea corect… o să se întâmple ceva rău. Imediat. Poate chiar acum, în timp ce ascultați.
Și știți de ce apare? Pentru că învățăm, încă din copilărie, că binele trebuie „plătit” cumva. Că dacă astăzi ai râs prea mult, mâine sigur vei plânge. Că norocul vine în ediție limitată. Că universul are un fel de contabil ascuns care verifică permanent dacă nu cumva bucuria ta depășește bugetul pe lună.
Cultural, trăim cu acest ecou: „Nu te bucura prea tare, s-ar putea să-l superi pe destin.” De parcă destinul ar fi un vecin morocănos de la etajul 3, deranjat că dai muzica prea tare când îți merge bine.
Realitatea psihologică este alta: creierul nostru, obișnuit să fie în gardă, nu se relaxează ușor. Chiar și în zile bune, el se comportă ca un paznic la intrarea într-un club exclusivist. Știe că lucrurile rele pot apărea oricând, dar când acestea nu apar, începe să le caute singur, ca un detectiv plictisit: „Hmm, ceva nu miroase a problemă aici. Unde e problema? Hai să o inventăm!”
Și mai e ceva: oamenii se adaptează mai repede la fericire decât la stres. Așa că starea de bine devine, paradoxal, suspectă. O luăm „la puricat”, ca pe o ofertă prea bună ca să fie adevărată.
Să nu credeți că vorbesc doar despre alții. Și eu, de multe ori, când totul merge ca uns, mă surprind întrebându-mă: „Oare nu e prea liniște? Universule, ce urmează?” Și apoi mă amuz de mine însămi. Pentru că știu că, în spatele acestei reacții, nu e premoniție, ci obișnuință. E reflex. E creierul meu, care se simte mai confortabil în scenarii complicate decât în cele simple.
Ei bine, partea bună este că reacția asta nu e un semn că va urma ceva rău. Nu e magie, nu e blestem, nu e „dacă e prea bine, sigur vine rău”. Este doar uman. O reacție a unui sistem nervos care a învățat, de-a lungul vieții, să fie atent la potențiale pericole. Chiar și când ele nu există.
Așa că, dacă și tu simți uneori că liniștea e prea liniștită, spune-ți doar atât: „Nu e un avertisment. E doar creierul care nu e obișnuit cu vacanțele.”
Iar îndemnul meu de astăzi este acesta: Când îți merge bine, nu te grăbi să cauți nori. Bucură-te de soare. Nimic nu-l enervează mai tare pe destin – sau pe vecinul de la etajul 3 – decât un om care se bucură fără vină.
prof. Maria Adriana Nichitean
