Doza de educaţie (DDE) – Zilele acestea, un nou raport al Comisiei Europene ne-a pus din nou oglinda în față. Și nu e oglinda aceea bună, de machiaj, cu becuri calde care te fac să crezi că totul e în regulă cu tine. Nu. E oglinda fluorescentă din școala gimnazială, care arată exact ce nu funcționează. De data asta, imaginea reflectată arată simplu și dureros: analfabetismul funcțional al copiilor din România și legătura lui cu felul în care ne pregătim profesorii.
Oficial, ni se spune că multe dintre probleme pleacă de la formarea inițială și continuă a profesorilor, care uneori e ca o dietă ținută doar după primele două zile: bine intenționată, dar insuficientă. Programe prea scurte, prea teoretice, prea departe de ce se întâmplă realmente în clasă.
Evaluări care nu ajută, programe școlare care par plecate într-o excursie în altă epocă, si implementări făcute cu viteza unui melc obosit. Și, desigur, decalajul socio-economic, cel care îți amintește mereu că nu toate școlile sunt construite pe același teren.
Între timp, ministrul Educației spune limpede că responsabilitatea cade mai ales pe umerii profesorilor. Ca profesor, am simțit o mică înțepătură când am citit asta. Nu pentru că profesorii nu au partea lor de responsabilitate — o au, și încă mare. Dar e ca și cum ai spune că dacă o casă se prăbușește, e vina exclusivă a arhitectului, nu și a faptului că fundația a fost făcută cu materiale slabe, că muncitorii au lucrat fără unelte bune și că planurile s-au schimbat de trei ori până la acoperiș.
Pe de altă parte, raportul CE spune explicit: problema nu e „profesorul” în sine. Problema e cum îi pregătim. Cum îl trimitem la clasă ca pe un gladiator fără scut și fără cască într-o arenă plină de nevoi, diferențe, decalaje, sărăcie, copii vulnerabili, programe încărcate și lipsă de resurse. Să nu uităm: aproape 60% dintre elevii români din cele mai sărace familii nu au competențe de bază în citire, matematică și științe. Nu pentru că nu vor. Ci pentru că pleacă deja la start cu o distanță de 20 de metri în minus.
Și atunci mă întreb, cu un amestec de empatie, ironie și realism: cum ar fi ca, înainte să arătăm cu degetul spre profesori, să ne uităm puțin la mâna care a desenat întregul sistem? La politicile care există doar pe hârtie, la strategiile care se schimbă mai des decât orarul la clasa a V-a, la promisiunile puse la sertar, la reforma care merge cu viteza unui troleibuz vechi în pantă?
Dar mai e ceva: nu putem aștepta ca o țară întreagă să se transforme doar prin rapoarte și statistici. Profesorii au nevoie de sprijin real, de resurse, de comunitate, de încurajare, de încredere. Elevii au nevoie de adulți pregătiți și prezenți. Iar decidenții… au nevoie să-și amintească promisiunile semnate.
Educația nu e o vină. E o responsabilitate împărțită. Iar dacă vrem copii care înțeleg lumea, trebuie mai întâi să construim o lume care îi înțelege pe ei. Iar asta începe cu respect pentru profesori, sprijin real și curajul de a repara sistemul, nu doar de a-l analiza.
prof. Maria Adriana Nichitean
