Doza de educaţie (DDE) – Pe 14 noiembrie, a fost zi de salariu pentru profesorii din România. Știu, pentru mulți dintre noi, data de salariu are o aură aparte: e acea zi în care deschizi aplicația bancară cu speranță și o închizi cu realism. Dar luna trecută, pentru mulți colegi din învățământ, în loc de un oftat de ușurare a venit un… „Hopa! Ce s-a întâmplat aici?”.
Sporul de suprasolicitare neuropsihică — da, acel spor pe care oamenii îl pronunță uneori ca pe un diagnostic misterios — a fost diminuat în urma unei „uniformizări” operate în sistemul EduSal. Uniformizare sună frumos; te duce cu gândul la ordine, echitate, simetrie. Doar că, de data aceasta, uniformizarea a uniformizat… în jos. Pentru unii 50 de lei, pentru alții 200. Bani reali, care înseamnă facturi, rechizite, cărți, navetă, pâine, poate chiar și un mic răsfăț din când în când — nimic extravagant.
Când sindicatele au semnalat că sporul a fost calculat greșit, Ministerul a spus că nu e scădere de salariu, ci doar corectare. Curtea de Conturi a constatat că sporul fusese aplicat diferit în școli, uneori la alte majorări, precum gradația de merit sau dirigenția. Așa că s-a trecut la ,,aliniere”. Și s-a tăiat.
În toată această poveste, să spun sincer: cel mai tare mă surprinde faptul că trebuie să explicăm încă o dată că sporul de suprasolicitare neuropsihică nu e un moft. Nu e un capriciu. Nu e un bonus pentru că profesorii au stat „puțin stresați” în săptămâna cu teze. Nu este echivalentul educației cu un voucher de masaj.
Este, de fapt, recunoașterea unui lucru pe care oricine a stat măcar o zi într-o școală îl știe: munca didactică este intensă din punct de vedere cognitiv și emoțional. Și nu, nu doar la catedră, în cele 50 de minute în care elevii te privesc, te testează, te provoacă, te adoră sau te imită.
Suprasolicitarea vine din avalanșa de decizii, atenția împărțită, responsabilitatea constantă, gestionarea conflictelor, pregătirea, evaluarea, comunicarea cu părinții, adaptarea la nevoi speciale, documentele nesfârșite, schimbările legislative, presiunea publică și, în general, faptul că lucrezi zilnic cu viețile, emoțiile și viitorul unor copii.
Dacă există un loc unde suprasolicitarea neuropsihică este reală, e în școală.
Iar dacă un spor de 10% recunoaște asta, el nu e un privilegiu. E o formă minimală de onestitate instituțională.
Sigur, în contextul actual, ministrul Educației ne amintește că suntem într-o criză fiscal-bugetară. Poate că este adevărat. Dar la fel de adevărat este că, de șapte ani, sporurile sunt plafonate. Și asta într-un sistem în care profesorii nu cer lux, ci predictibilitate și respectul pentru munca lor. Iar când o corectură tehnică se simte ca o tăiere, înseamnă că oricum se trăia la limită.
Ca profesor, spun cu toată sinceritatea: suprasolicitarea e reală. Iar recunoașterea ei — inclusiv financiară — nu ar trebui tratată ca o favoare.
În educație, nu sporurile sunt problema, ci felul în care înțelegem munca din spatele lor. Respectul nu se „uniformizează”. Se oferă.
Iar dacă vrem profesori buni, trebuie să-i susținem — nu doar cu aplauze, ci și cu condiții corecte.
prof. Maria Adriana Nichitean
