Doza de educaţie (DDE) – În școală, ne place să spunem că totul se rezolvă „cu dialog”. Doar că, uneori, dialogul vine la pachet cu un pumn, un telefon smuls, o înjurătură, o ușă trântită. Și atunci, profesorul — omul care ar trebui să țină ora, să educe, să inspire — ajunge să-și țină respirația.
Când un elev agresează un profesor, există o procedură. Frumos scrisă. Clară. În 15 pași. Cu responsabilități, formulare, fișe, semnături. O întreagă coregrafie birocratică a protecției. Pe hârtie, sistemul știe exact ce are de făcut.
Doar că, în realitate, multe școli preferă să o lase în sertar. Nu pentru că n-ar ști. Ci pentru că le e frică.
Frică să nu-și strice imaginea — „Cum adică, la noi, în școală, violență?!”. Frică să nu sune presa, inspectoratul, părinții. Frică de hârtii, de explicații, de complicații. Și-atunci, tăcem. „A fost un incident minor.” „E un copil mai impulsiv.” „Să nu facem caz.”
Dar cazurile ne fac ele pe noi, încet-încet. Pentru că, de fiecare dată când ascundem o agresiune sub preș, pierdem ceva: încrederea profesorilor, siguranța copiilor, sensul educației.
E curios, nu-i așa? Le cerem elevilor să-și asume consecințele, să spună adevărul, să-și ceară iertare. Iar noi, adulții, preferăm uneori să închidem ochii. Din teamă sau comoditate. Numai că educația nu se construiește pe frică. Se construiește pe curaj.
Procedurile există nu ca să ne complice viața, ci ca să o protejeze. Să ne amintească faptul că și profesorul este om — cu dreptul la siguranță, la respect și la sprijin psihologic, atunci când este rănit. Să ne arate că școala nu e doar un loc unde predăm lecții, ci și unul unde învățăm să reacționăm corect atunci când ceva e în neregulă.
Și, da, poate pare birocratic să completezi o fișă de management, să anunți directorul, inspectoratul, poliția. Dar mai birocratic — și infinit mai dureros — e să ajungi la știri cu titlul „Profesor agresat de elev”.
Violența nu dispare pentru că o ascundem. Dispare doar când o recunoaștem, o documentăm și acționăm. Adevărata rușine nu e că s-a întâmplat ceva rău în școală, ci că am ales să ne prefacem că nu s-a întâmplat.
Așa că, poate, e timpul să ne schimbăm reflexul: să nu ne mai temem că aplicarea unei proceduri „strică imaginea”, ci să înțelegem că ne-o salvează.
Pentru că educația nu înseamnă doar ce spui la catedră, ci și cum te ridici când cineva te lovește. Cu demnitate, cu legea în mână și cu curajul de a nu mai tăcea.
prof. Maria Adriana Nichitean
