Doza de educaţie (DDE) – Știi momentul acela când crezi că totul e în regulă, bei liniștit cafeaua, iar în mintea ta se aude o voce suavă care zice: „Păi bine dar… ești sigură că n-ai fi putut face mai bine?” Așa, ca o rudă binevoitoare, dar obositor de critică.
Ne e ușor să recunoaștem când cineva ne face rău. E vizibil, palpabil, are replici tăioase și priviri care înțeapă. Dar mult mai greu e să recunoaștem când răul vine din interior — când agresorul poartă chiar vocea noastră. O voce care ne ceartă pentru că am greșit o virgulă, am uitat un „mulțumesc”, sau — oroare! — am îndrăznit să fim obosiți.
Uneori, mintea noastră e ca un critic interior angajat pe viață, fără pauză de masă. Știe exact unde doare: în încrederea în sine, în sentimentul de valoare, în bucuria simplă de a fi. Și când începe să lucreze pe ture suplimentare, ajungem să credem că nu suntem niciodată suficienți. Că trebuie mereu să demonstrăm, să reparăm, să merităm.
Ironia e că, în tot acest efort de a fi mai buni, pierdem tocmai bunătatea față de noi înșine. Ne transformăm în propriii noștri toxici. Ne dăm singuri cu „nu ți-a ieșit”, „nu meriți”, „poți mai mult”, și apoi ne mirăm că nu mai avem energie. Și sincer… cum să crească ceva într-un sol plin de reproș?
Mi s-a întâmplat și mie, recunosc. Am avut zile în care am fost mai severă cu mine decât orice profesor cu catalogul în mână. Și, culmea, nimeni nu mi-a cerut perfecțiunea aia. Era doar un obicei prost, cultivat cu grijă.
Așa că, la un moment dat, am încercat altceva. În loc să mă critic, am ales să-mi vorbesc cum aș vorbi cu un prieten. Cu blândețe, cu răbdare, cu un strop de umor.
Și surpriză — n-a murit nimeni de la atâta înțelegere. Doar vocea aia critică a început să vorbească mai încet.
Poate că asta e lecția de azi: nu trebuie să ne convingem că suntem extraordinari, ci doar să încetăm să mai aruncăm în noi cu fiecare gând. Să înlocuim autocritica cu curiozitate, judecata cu compasiune, și presiunea cu respirație.
Pentru că uneori, vindecarea nu vine din cine știe ce revelație spectaculoasă, ci dintr-un gest simplu: acela de a ne lăsa, pentru o clipă, în pace.
Așa că, dacă azi mintea ta încearcă din nou să-ți spună că „nu ești destul”, dă-i replica potrivită: „Poate nu sunt perfect, dar sunt în proces — și asta e mai viu decât orice perfecțiune.”
Și respiră. E doar o voce. Tu ești mai mult decât ea.
prof. Maria Adriana Nichitean
