Doza de educaţie (DDE) – Astăzi e ziua tatălui meu. Și, da, o spun cu un zâmbet larg, de fiică recunoscătoare și, totodată, cu o voce care tremură puțin de emoție. Pentru că, oricât de adult ai fi, oricât de multe diplome ai aduna, în fața propriului tată rămâi mereu… copilul lui.

Mi-am dat seama că, dincolo de toate teoriile despre atașament, roluri parentale și modele de autoritate, există o lecție simplă: tatăl e primul bărbat care îți arată cum ar trebui să fii privită de restul lumii.

Dacă te ține de mână cu încredere, înveți să mergi dreaptă. Dacă te lasă să cazi, dar e acolo să te ridice, înveți să nu-ți fie frică de eșec. Dacă te ascultă, fără să te întrerupă, înveți că vocea ta contează.

Și nu, tații nu sunt perfecți. Mulți nu știu cum să spună „te iubesc” fără să se ascundă în spatele unui „ai mâncat?” sau „ai benzină în mașină?”. Dar exact în această stângăcie stă tandrețea lor. Tații nu sunt poeți – sunt arhitecți. Ei nu scriu declarații, ci construiesc poduri. Între copilărie și curaj.

Ca psiholog, am văzut de multe ori cum relația cu tatăl modelează, subtil, felul în care fetele aleg, iubesc, negociază și se raportează la lume. Un tată prezent – emoțional, nu doar fizic – dă fiicei un sentiment de siguranță care nu se mai învață din cărți. O ferește, mai târziu, de nevoia de a căuta aprobarea oricui.

Și, da, recunosc cu un zâmbet: noi, fiicele, avem o slăbiciune pentru tații noștri. Pentru felul lor de a repara totul – de la o jucărie stricată, până la o inimă frântă, cu o glumă neașteptată. Pentru că tatăl e acel om care te lasă să pleci, dar îți spune mereu: „Dacă nu te descurci, te întorci acasă.”
E un rol greu, aproape invizibil uneori. Tații nu cer recunoștință, nu scriu pe grupuri de părinți, nu pun poze cu ghiozdane și fișe colorate. Dar sunt acolo. În spate, ca un zid. Ca o certitudine.

Așa că, de ziua tatălui meu – și a tuturor taților care își fac meseria în tăcere, dar cu iubire uriașă – vreau să spun doar atât: La mulți ani! Și, mai ales: Mulțumesc pentru răbdare, pentru umor, pentru privirea aia care spune „tu poți” chiar și atunci când eu nu mai cred.

Iar pentru cei care au un tată alături – sunați-l astăzi. Nu pentru că trebuie, ci pentru că puteți. Iar pentru cei care îl au doar în amintire – zâmbiți.

Fiicele își poartă tații mereu, undeva în felul în care privesc lumea.

prof. Maria Adriana Nichitean