Doza de educaţie (DDE) – Azi vă invit să ne gândim la o realitate care doare puțin… dar și face bine: cine educă de fapt? Părintele? Profesorul? Vecinul? YouTube-ul?

Să ne imaginăm că un copil este o casă în construcție. Părintele pune temelia – valori, reguli, atașament. Iar școala vine cu finisajele: cunoștințe, abilități, contexte de viață. Problema e că… de multe ori, noi, profesorii, ajungem pe șantier și găsim fundația crăpată, pereții înclinați și, uneori, și acoperișul lipsă. Și ni se spune senin: „Reparați-l dumneavoastră, că de-aia sunteți dascăli!”

Copilul vine la școală cu lipsă de somn, lipsă de reguli și lipsă de motivație. Uneori și cu lipsă de sandviș. Iar noi, profesorii, trebuie să adăugăm „plus valoare”. Dar de unde, oameni buni, când minusurile sunt mai multe decât orele dintr-un modul?

Școala, în imaginarul colectiv, e responsabilă de tot. De la cum vorbește copilul, la cum stă în bancă, cum scrie, cum gândește, cum respiră și… cum se comportă la supermarket. Dacă face ceva bun – bravo părinților. Dacă greșește – rușine profesorului!

Ei bine, nu-i chiar așa. Educația nu e un sport individual. E un dans sincron între familie și școală. Și dacă unul dansează vals și celălalt breakdance, copilul se poticnește în pași și nu mai știe cui să-i urmeze ritmul.

Nu putem vorbi despre educație fără să vorbim despre relații. Copiii nu cresc în izolare, nu învață în cutii separate. Când părintele sabotează regulile școlii – chiar și subtil, cu un „lasă, mami, nu-i nimic dacă nu ți-ai făcut tema” – mesajul transmis e: școala nu contează. Iar copilul prinde ideea din zbor. Ca Wi-Fi-ul.

Și-apoi ne mirăm că nu e atent, că nu mai are respect, că „nu-l mai motivează nimic”.

Poate pentru că nu simte că e parte dintr-un efort comun. Poate pentru că trăiește între doi adulți care trag în direcții opuse și se miră că el stă pe loc.

Educația nu e delegare. E parteneriat. Școala și familia trebuie să joace în aceeași echipă. Altfel, copilul nu învață ce-i bine sau rău. Ci doar cine are dreptate și cine urlă mai tare.

Așa că, dragi părinți și colegi profesori, să ne întrebăm mai des:

Suntem în echipă? Sau ne reparăm reciproc eșecurile?

Până data viitoare, fiți blânzi, fiți parteneri și… nu uitați: copilul nu-i proiectul nostru.

E o lume nouă care are nevoie de amândoi ca să o construiască.

prof. Maria Adriana Nichitean