Doza de educaţie (DDE) – Să vă spun cum a început săptămâna trecută într-o școală din România. Nu cu imnul, nu cu ora de dirigenție, ci cu un apel la 112. O elevă de clasa a VII-a s-a prăbușit în clasă cu simptome de intoxicație. A fumat dintr-un dispozitiv de tip vape – primit, pare-se, de la o colegă de clasa a V-a – și a băut un energizant, fără să fi mâncat nimic.
La toxicologie, la spital, la anchetă. Cam așa a decurs începutul de zi.
Și acum, dacă e să fiu sinceră, am senzația că parcă nici nu mai tresărim când auzim astfel de știri. Le citim cu aceeași expresie cu care aflăm că va ploua sau că se schimbă ora. Un fel de: „Ei, ce să-i faci, așa sunt copiii în ziua de azi.”
Ei bine, nu. Așa sunt copiii când sunt lăsați singuri într-o lume în care adulții sunt prea ocupați să pună pansamente după, în loc să creeze prevenție… înainte.
Știm că dispozitivele de tip vape se vând online, că multe conțin substanțe necunoscute, că unii adolescenți le cumpără ușor, ca pe gumă de mestecat. Știm că băuturile energizante sunt la fiecare colț de stradă, frumos ambalate, colorate, promițând energie și popularitate. Și știm – cel mai important – că aceste produse ajung la copii cu o ușurință care ar trebui să ne sperie. Dar nu ne mai sperie.
Pentru că ne-am obișnuit.
Adevărul e că generația aceasta crește între două ecrane și zece tentații. Are acces la informație, dar și la dezinformare, la conexiune digitală, dar și la deconectare emoțională. Iar în această combinație, uneori lipsită de repere și prezență reală a adulților, un copil de 12 ani ajunge să „experimenteze” lucruri pe care nici creierul lui nu știe încă să le proceseze.
Dar ce facem noi, adulții? Aducem anchete, declarații, promisiuni, dar prea rar aducem conversația în familie, prevenția în școală și vigilența în comunitate.
Și da, poate că ar trebui să ne punem serios întrebarea: de ce simte o fetiță nevoia să fumeze un vape pe stomacul gol, la 7 dimineața? Ce caută, de fapt? Curiozitate? Aprobarea colegilor? Un refugiu de ceva ce noi nu vedem?
Ca psiholog și profesor, vă spun: copiii nu sunt problema. Copiii sunt barometrul. Dacă ei ajung aici, e pentru că noi, adulții, n-am fost acolo.
Așa că vă las cu această întrebare: Nu cum scăpăm mai repede de o știre incomodă, ci cum ne întoarcem, pas cu pas, la a fi cu adevărat prezenți în viețile copiilor noștri.
Nu doar cu reguli și panici, ci cu ochi care văd, urechi care ascultă și voci care vorbesc… la timp.
prof. Maria Adriana Nichitean
