Doza de educaţie (DDE) – Astăzi reluăm subiectul legat de ceva ce pare inofensiv la prima vedere, dar care, dacă nu-l înțelegi, îți poate crește în sufragerie ca o plantă ciudată, cu liane care se agață de suflet: rețelele sociale. Mai exact, TikTok. Platforma aia unde adolescenții stau ore întregi, iar părinții stau… pe lângă, cu un ușor nod în gât și un „nu știu ce să mai fac” în privire.
Zilele trecute, Parlamentul Franței a venit cu o propunere îndrăzneață: să interzică accesul copiilor la rețelele sociale până la 15 ani și să le limiteze drastic până la 18. Radical? Poate. Dar și sincer.
Pentru că, uneori, realitatea cere mai mult decât o măsură simbolică. Cere să recunoaștem că algoritmii, acei croitorei digitali care ne aranjează conținutul „pe mărimea emoției noastre”, nu au nicio intenție pedagogică. Nu-i interesează sănătatea mentală a copilului tău. Îi interesează timpul lui de vizualizare. Atât.
Și uite-așa, un adolescent care caută sens, iubire, validare sau pur și simplu ceva care să-l scoată din plictiseală, ajunge într-un hățiș de clipuri despre corpuri perfecte, vieți spectaculoase, sfaturi periculoase și, uneori, lucruri mult mai întunecate.
Când am citit despre cazul lui Penelope, o fată de 18 ani din Franța care s-a sinucis după ce consumase constant conținut cu automutilare pe TikTok, m-am oprit. N-am mai vrut să citesc, să comentez, să analizez. Mi-am zis doar că trebuie să-i fi fost foarte greu, purtând o durere invizibilă pentru alții. Ca psiholog, pot să explic. Ca profesor, pot să propun soluții. Dar ca om… doar respir. Și înțeleg: nu putem să ne facem că nu vedem.
Dragi părinți, adolescenți, bunici și educatori, rețelele sociale nu sunt bune sau rele în sine. Sunt instrumente. Dar, la fel ca un cuțit, pot tăia pâine sau pot răni. Diferența o face cine le folosește. Și cum.
Copiii sub 15 ani nu au dezvoltate complet acele părți ale creierului care reglează impulsul, pericolul, emoția intensă. Le lipsesc filtrele. Iar dacă noi, adulții, ne simțim uneori copleșiți de tot ce vedem online, cum ne putem imagina că ei se pot descurca singuri? Nu, soluția nu e să-i ținem într-o peșteră fără WiFi. Dar nici să le dăm „cheile de la orașul digital” fără să-i învățăm regulile de circulație.
Concluzia dozei de azi? Hai să fim mai curajoși în iubirea noastră față de copii. Uneori, iubirea înseamnă și să spui „nu ești pregătit încă”, nu doar „fă cum vrei, dar vezi să nu pățești ceva”.
Și poate, cel mai important: hai să nu uităm că niciun algoritm nu bate o conversație sinceră, o mână pe umăr și un „te văd, te aud, sunt aici”.
prof. Maria Adriaana Nichitean
