Doza de educaţie (DDE) – Azi nu vorbim despre copii, părinți sau TikTok. Nu direct. Astăzi vorbim despre noi, oamenii mari, care ar trebui să construim școala. Cu mintea limpede și inima deschisă.
Dar uneori, ceea ce pare o echipă de vis se transformă în… meci tensionat. Pe post de spectatori? Noi toți. Cu popcornul în brațe și speranța că, dincolo de contre și replici, o să rămână ceva bun și pentru elevi.
Recent, am asistat la un episod public nu tocmai elegant: Daniel David, actualul ministru al Educației, a declarat că s-a simțit „puțin trădat” de Mircea Miclea, fost ministru și mentor în vremuri mai tihnite. Motivul? Criticile dure ale lui Miclea la adresa politicilor de austeritate din educație.
Daniel David și-a exprimat dezamăgirea că sfaturi primite în momente grele, când era „cu spatele la perete”, n-au fost puse în practică de Miclea când el era în poziția de decizie. A spus, cu sinceritate, că și-ar fi dorit un telefon, o discuție privată, înainte ca totul să ajungă la presă.
Mircea Miclea, pe de altă parte, a răspuns calm, dar tăios: „Eu nu reacționez la reacții emoționale. Reacțiile mele sunt legate de principii și de date verificabile.”
Și știți ceva? Îi înțeleg pe amândoi. Pe bune.
Îl înțeleg pe Daniel David, care gestionează un buget subțiat, profesori nemulțumiți și un public care vrea reformă — dar nu și sacrificii. Nu e ușor să fii „tehnocratul responsabil” într-o țară unde educația a fost mereu copilul mijlociu: nici uitat, dar nici destul de iubit.
Îl înțeleg și pe Mircea Miclea, care vorbește deschis, cu cifre, despre riscul de a tăia din școală ca dintr-un tort sec, fără să ții cont că înăuntru s-ar putea să fie chiar viitorul.
Dar, dragilor, dincolo de orgolii, principii și replici tăioase, rămâne o întrebare simplă: cine mai are grijă de școală când adulții își trag scaunele și încep să se certe?
Pentru că știți cum e… la finalul zilei, elevul nu va spune: „Astăzi am simțit tensiunea dintre doi titani ai educației.” Va spune, simplu: „Avem 34 de colegi în clasă. Doamna e obosită. Iar tableta e mai interesantă decât lecția.”
Concluzia dozei de azi? Educația nu are nevoie de dueluri între ego-uri, ci de poduri între viziuni. Avem nevoie de critici, da. Dar și de dialog. De date, dar și de decență. De oameni care pot fi în dezacord, fără să devină adversari.
Așa că, dragi colegi din ministere, universități sau comisii de strategie: vorbiți. Înainte să scrieți comunicate. Ascultați. Înainte să răspundeți pe ton academic. Și, mai ales, amintiți-vă: reforma reală nu e ce scrie într-o lege, ci ce simte un copil când intră la ore.
Până data viitoare… aveți grijă de vocile voastre. Dar mai ales, de tăcerile dintre ele. Acolo începe educația.
prof. Maria Adriana Nichitean
