Doza de educaţie (DDE) – Se face că vine toamna. Peste orașe și sate, încep să se audă foșnete de ghiozdane scoase de la naftalină și oftaturi prelungi de părinți care calcă uniformele copiilor, calcandu-si în același timp și nervii. E semn că începe școala.
Dar, în loc să începem cu flori, discursuri și clișee, în multe școli, profesorii au zis: „Stop festivismului! Începem direct cu prima oră!”. Ați citit bine: fără festivitate, fără panglici, fără urale false și fără discursuri în care ni se promite că „școala e prioritate națională”, de parcă n-am mai auzit asta de 30 de ani.
Ei bine, eu, ca profesor și psiholog, nu pot decât să zâmbesc amar. Nu pentru că nu mi-ar plăcea festivitățile — și mie-mi tremură vocea când văd părinți emoționați și elevi cu pantofi noi.
Dar Profesorii au decis să transforme prima zi de școală într-un gest de protest — elegant, civilizat și plin de substanță. N-au dat cu pancarte în gardul guvernului, n-au scandat lozinci în fața elevilor, ci pur și simplu au spus: Nu mai putem pretinde că totul e bine. Nu mai vrem să cosmetizăm un sistem care scârțâie din toate încheieturile. Și au făcut-o cu demnitate. Un protest fără țipete, fără pălării trântite de pământ, fără… festivități.
Poate că e timpul să înțelegem și noi, toți — părinți, elevi, profesori, cetățeni — că normalitatea nu se măsoară în numărul de baloane din curtea școlii, ci în câtă grijă avem de cei care stau la catedră. Că nu putem cere performanță de la profesori cărora le schimbăm regulile jocului la mijlocul partidei. Și nici nu putem cere elevilor să viseze departe, când le tăiem bursele și le înghesuim visurile în clase suprapopulate.
Să nu înțelegeți greșit: nu e un refuz al bucuriei. E, mai degrabă, un refuz al ipocriziei. E un „ajunge!” spus cu grijă, dar ferm.
Iar dacă ne deranjează absența florilor, poate că ar trebui să ne întrebăm când le-am oferit ultima oară unei învățătoare fără să fie „prima zi”. Dacă ne doare lipsa festivității, poate ne-ar prinde bine să privim în ochii acelui profesor obosit care se întreabă, în fiecare septembrie, de ce e tratat ca un decor, și nu ca un actor principal în educația copiilor noștri.
Așa că, dragilor, poate că azi e momentul să-i privim pe profesori nu ca pe niște prelungiri ale programului nostru de parenting, ci ca pe niște oameni care țin în mâini viitorul. Cu greșelile și curajul lor. Cu neputințele și vocația lor.
Concluzia? Câteodată, cea mai puternică lecție nu vine de la catedră. Vine dintr-o liniște asumată, care spune: educația merită mai mult decât o poză cu fundiță.
Și poate, doar poate, azi am învățat ceva ce nu era în orar.
prof. Maria Adriana Nichitean
