Doza de educaţie (DDE) – E toamnă. De luni începe școala. Și, odată cu ea, încep și emoțiile. Unele vechi, altele proaspete, cu miros de caiet dictando și pantofi puțin prea noi. De la micii bobocei de clasa pregătitoare până la cei (aproape) adulți care își iau în primire băncile de liceu, fiecare trecere aduce cu ea un soi de magie… amestecată cu teamă și curiozitate.

Clasa pregătitoare. Acolo unde totul e pentru prima dată. Prima bancă, prima doamnă învățătoare care îți devine univers, primul coleg care îți ia creionul și, cumva, și inima. Copiii intră în școală cu ghiozdane mai mari decât spatele lor și cu ochii măriți de emoție. Părinții, pe de altă parte, intră cu inima ghem. Și nu știi cine tremură mai tare: copilul, mama sau bunica din parcare, care a adus „ceva dulce, dacă e voie”.

Clasa a V-a. Prima dată fără „doamna”. Se schimbă nu doar sala, dar și lumea. Profesorii sunt mulți, materia mai stufoasă, iar copilul… nu mai e chiar copil. Devine „elev”. Aici se simt primele responsabilități adevărate. Ghiozdanul e și mai greu, nu doar de manuale, ci și de nesiguranță. „Cum o cheamă pe profa de mate?”, „Unde e sala 203?”, „Am uitat caietul de la TIC!”. Se face trecerea spre autonomie, dar nu fără sincope, uitături lungi spre cancelarie și mesaje disperate pe grupul clasei.

Clasa a IX-a. Aici deja e altceva. E primul pas spre maturitate. Un început pe care fiecare adolescent îl trăiește cu o combinație de „mă descurc singur” și „ce caut eu aici?”. Ești boboc, dar te simți mare. Liceul vine cu libertate, dar și cu așteptări mai mari. Cu prietenii noi, profesori noi și, desigur, întrebarea eternă: „Tu ce profil ai ales?”. E un carusel emoțional, în care pubertatea dansează tango cu responsabilitatea. Și nu e mereu pe ritm.

Școala nu începe doar în calendar. Începe în suflete. În ritmul pașilor ezitanți pe holuri necunoscute. În strângerea de mână cu un profesor nou. În prima oră de dirigenție în care nu știi dacă să spui ce-ți place sau să taci. În bilețelele scrise pe colțul băncii, în privirile aruncate pe furiș și în râsetele care umplu pauzele.

Începuturile ne sperie, dar ne cresc. Nu le putem controla în întregime, dar putem alege cum le trăim. Cu mai multă blândețe, cu mai puțină presiune și cu încrederea că nimeni nu pornește la drum… gata știutor. Așa că, fie că ești boboc, părinte sau dascăl, lasă-ți timp să te adaptezi. Răbdarea și emoția sunt parte din uniforma nevăzută a începutului.

prof. Maria Adriana Nichitean