Azi e Ziua Internațională a Prieteniei. O zi care, bineînțeles că nu cere flori, poate doar sinceritate. Nu vrea cadouri, ci prezență. Și nu cere neapărat să ne luăm de gât cu toți cunoscuții de pe rețele, ci doar să ne amintim cine sunt acei câțiva – rari și neprețuiți – cu care viața a căpătat sens, nuanță și, uneori, hohote de râs în mașină pe DN1.

Eu am o astfel de prietenă. Ne știm din prima zi de liceu. Atunci când încă nu știam ce vrem să fim, dar știam sigur cu cine vrem să stăm în bancă. De atunci au trecut 35 de ani. Am făcut zeci de călătorii împreună, cam prea multe planificate, și prea puține nesăbuite. Am schimbat locuri, relații, sensuri și sensuri giratorii, dar ne-am ținut aproape.

Rar mi s-a întâmplat să mă supăr pe ea, atât de rar că nici nu-mi amintesc. Uneori e prea tăioasă cu cei din jur – și deși nu i-o spun mereu, mi-o citește în privire. Între noi există o încredere de cele mai multe ori liniștită, din aceea care nu are nevoie de multe cuvinte. Ne dăm, pe rând, siguranță. Și ne împingem, tot pe rând, spre lucruri nebunești. Pentru că asta fac prietenii adevărați: te țin de mână când ești în derivă și te împing din spate când te lenevești pe marginea confortului.

Cred ca ati mai auzit asta din gura psihologilor: prietenia de lungă durată e un predictor solid al sănătății mentale. Nu doar pentru că ai cu cine râde la glumele pe care nimeni altcineva nu le mai înțelege, ci și pentru că îți oferă un martor de încredereal propriei tale vieți. Cineva care îți amintește cine erai, când tu ai uitat. Cineva care știe cât ai crescut, fără să-ți scoată ochii că ai greșit pe drum.

Așadar, ce e de făcut azi? Scrie-i. Sun-o. Trimite-i o poză de acum 20 de ani cu voi două, cu părul ciudat și planuri mari. Și dacă e adevărat… spune-i așa, simplu: „Sunt recunoscătoare că exiști.” Prietenia nu e despre perfecțiune. E despre continuitate. Și despre acel om care nu te-a lăsat să-ți pierzi busola, nici când ai uitat că ai una.