Doza de educaţie (DDE) – Suntem în plin sezon al festivalurilor. Abia s-au stins luminile la malul mării, că se aprind în inima țării. Pe rețele, curg imagini cu adolescenți euforici, părinți pe jumătate mândri, pe jumătate neliniștiți și un cor de comentatori care oscilează între „Ce frumos trăiesc copiii ăștia!” și „Vai, unde vom ajunge?”

Adevărul e, ca de obicei, între extreme. Da, festivalurile sunt un spațiu de socializare, de explorare, de apartenență la generație. Dar sunt și un teren fragil, unde tentațiile – de la cele previzibile, la cele greu de imaginat – pot învinge uneori toate „valorile de acasă”.

O mamă scria recent, cu o sinceritate dureroasă, că fiica ei e în ultima vară dinaintea majoratului. Că a dus-o și a adus-o de la festival, că au vorbit constant, că s-a bucurat de răspunsuri și așteptări, dar că, în seara a treia, când a intrat pe ușă, a simțit nevoia să o îmbrățișeze… și să o miroase. Să verifice, să se asigure. Și fiica i-a spus: „Te iert, pentru că ești o mamă bătrână.”

Adevărul e că nu există rețete. Putem da acasă cele mai bune valori, putem construi punți, putem vorbi deschis, putem oferi încredere. Și totuși, adolescența e o vârstă în care cortexul e în construcție, iar presiunea grupului bate, uneori, rațiunea. Nu pentru că nu sunt bine crescuți, ci pentru că sunt… tineri.

Ce putem face? Să fim acolo. Nu cu predici și suspiciuni, ci cu o disponibilitate reală. Să ne lăsăm ușile deschise – la propriu și la figurat. Să nu ne panicăm la prima greșeală și, mai ales, să nu confundăm greșeala cu eșecul parental. Să vorbim cu ei. Nu despre festivaluri sau droguri, nu direct despre pericole – ci despre cine sunt. Ce simt. Ce visuri au. Ce îi sperie. Despre libertate, dar și despre consecințe. Să nu presupunem că știu ce să facă doar pentru că le-am spus o dată, cu ton grav.

Adolescenții au nevoie de repetiție, dar fără predici. Au nevoie de modele, nu doar de sfaturi. Să ne exersăm răbdarea în locul controlului, și curiozitatea în locul ironiei. Să nu ne retragem prea devreme, nici să nu ne băgăm cu bocancii. Să rămânem aproape. Cu umor. Cu încredere. Cu disponibilitatea de a spune și: „Nu știu exact cum e pentru tine, dar sunt aici să învăț.”

Educația reală nu se încheie când copilul pleacă la festival. Abia atunci începe proba ei. Dacă vrem adolescenți care iau decizii bune, trebuie să fim adulți care îi văd și când decid prost. Și nu doar să-i criticăm. Să-i recunoaștem. Că până și într-un cort de festival, cu ochii tulburi de fum și sunet, dacă îi vine în minte o voce caldă de acasă, s-ar putea să fie salvarea.

prof. Maria Adriana Nichitean