Doza de educaţie (DDE) – Când eram mică, fiecare vacanță de vară însemna același lucru: bagaje la ușă, cărți pentru drum și direcția – satul bunicilor. O lume în care timpul se măsura în clopotele bisericii, în scârțâitul porții și în dropsurile adunate în punguța pitită de bunica sub pernă, pentru a ni le oferi cu măsură în serile prea obosite. Dar, peste toate, Ziua Sfântului Ilie era ziua cea mare – hramul bisericii din sat.
O zi în care nimeni nu muncea, nu doar din superstiție – ci și din respect, din bucuria revederii. Veneau toți: veri din sud, mătuși din nord, rude despre care aflam că îmi sunt veri de gradul doi sau trei, dar cu care mă jucam pe uliță ca și cum ne știam din burta mamei. Toți copiii satului se adunau ca într-un festival rustic, în care organizatorul era… tradiția, la bâlciul din centrul satului, iar adulții spuneau povești până noaptea târziu, la mesele întinse în grădina care era mult mai încăpătoare decât cas-cea- mare a bunicii.
Am aflat mai târziu că Ilie-Pălie, cum îi spuneau unii, nu e tocmai o sărbătoare „oficială”. Că legenda cu trăsura de foc și cu Sfântul care, dacă te prinde muncind, te „pălește” cu vreo boală, nu e chiar în Evanghelie. Dar ce contează? Pentru mine, era ziua în care familia mea numeroasă se aduna la un loc. Și când ești copil, asta e echivalentul unei revelații spirituale.
Pe de altă parte, când vine vorba de superstiții care doar ne sperie, fără să ne ofere vreo lecție reală, e sănătos să fim cu mintea limpede. Dar ar fi nedrept să aruncăm în uitare, de dragul rațiunii pure, acele momente care ne-au adunat laolaltă, ne-au crescut emoțional și ne-au legat unii de alții – uneori, mai profund decât ar putea-o face o predică bine scrisă.
Psihologic vorbind, astfel de zile creează repere afective. Ele nu țin de dogmă, ci țin de apartenență. De memorie colectivă. De acea nevoie profundă de a ști că, într-o zi anume, toată lumea venea „acasă”.
Ce putem face, așadar? Să nu muncim – nu de frica focului ceresc, ci pentru a aprinde alt tip de foc: cel al reîntâlnirii, al povestirilor, al râsului cu gura plină de plăcinte făcută „ca la bunica acasă”.
Concluzia? Unele „sărbători” nu au nevoie de validare în calendar. Le ținem nu ca să ne ferim de pedepse divine, ci pentru că ne aduc aminte cine suntem, de unde venim… și cât de bine mirosea iarba când ne rostocoleam prin ea fără știință de insect periculoase, cu verii din toate colțurile țării.
prof. Maria Adriana Nichitean
