Doza de educaţie (DDE) – Azi, pe 2 iulie, Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare – un nume mare și o personalitate pe măsură. Dacă ar fi să rezumăm viața lui Ștefan cel Mare, am putea spune: curaj, bătălii epice, ochi de vultur la strategii și, evident, o carieră politică cu destule controverse – că doar nimeni nu e perfect, nici măcar un sfânt.
Domnitorul Moldovei a fost adesea văzut ca eroul național, apărător al creștinătății, dar și un lider cu nervi de fier, uneori cam „dur” cu cei din jur… un fel de CEO al Evului Mediu românesc, care nu ezita să ia decizii dure, uneori chiar drastice. Să nu uităm că istoria ne spune că a avut conflicte chiar și cu cei mai apropiați boieri, pe care îi executa fără milă când simțea că îi amenință domnia. Adică, practic, o variantă medievală a managementului „hard but fair”.
Pe lângă bătăliile pe câmp și politicile complicate, Ștefan cel Mare a avut și o viață amoroasă destul de animată, cu mai multe soții și amante… pare-se un adevărat Don Juan al Moldovei. Cu toate astea… știa cum să țină în echilibru coroana pe cap și inima pe mânecă, căci nu de puține ori, relațiile lui au fost parte din jocurile politice.
Și mă întrebam astăzi: dacă Ștefan cel Mare, cu toate „escapadele” lui amoroase și deciziile mai dure decât oțelul, a ajuns sfânt pe icoane și în calendare, or fi având șanse și politicienii noștri contemporani să ajungă tot acolo? Aproape niciunul dintre ei nu pare să fi pus vreodată piatră peste piatră, nici să fi purtat vreo bătălie care să merite povestită peste veacuri. Cu toate astea, nu ducem lipsă de „bătălii”… administrative care țin de împărțit posturi și de jocuri de imagine. Nu ducem lipsă nici de cei care trag la țintă bine, doar că țintesc titluri de genul „șef de partid” sau „ministru pe durată limitată”, nicidecum „apărător al credinței”.
Deci, dacă vrem sfinți în politica românească, cred că ne putem apuca să scriem un nou calendar –unul cu sfinți moderni ai nepotismului și demisiei rapide. Dar, până atunci, hai să ne mulțumim cu poveștile lui Ștefan cel Mare – măcar ale lui au avut un pic de savoare și legendă.
Închei cu îndemnul să ne uităm la Ștefan cel Mare – curajos, încăpățânat, cu foc în privire și inimă mare. El știa că puterea fără pasiune e doar un gol rece. Iar noi, în lumea noastră zbuciumată, cu bătălii mărunte sau mari, avem nevoie de același foc, dar și de umor, scânteie care ne ține vii.
Pentru că viața nu e doar o luptă serioasă, ci și un dans al imperfecțiunilor, iar cine știe să râdă de sine, poate învinge orice.
prof. Maria Adriana Nichitean
