Doza de educaţie (DDE) – Dacă finalul de an școlar ar fi un sport, sigur ar fi unul de anduranță. Genul de cursă în care toți plecăm ambițioși la start, dar la final abia ne mai târâm, cu ochii mici și gândul la o cafea mare, rece… și o pernă.
Profesorii și-au pierdut vocea, elevii și-au pierdut răbdarea, iar părinții… probabil și-au pierdut cheile, agenda și ultima fărâmă de calm. Se încheie medii, se completează rapoarte, se strecoară teste „de ultimă șansă” și speranțe și mai firave. Toată lumea vrea să termine… dar nimeni nu mai are cu ce.
Adevărul e că oboseala de final de an nu e doar fizică. E din aia care se lipește de suflet. E senzația că oricât ai face, tot mai e ceva de făcut. Că ai uitat ceva. Că ai ratat ceva. Și poate ai și ratat. Suntem oameni.
Dar mai bine să nu dramatizăm… Pentru că exact când simți că nu mai poți, apare vacanța. Ca o prietenă bună care vine cu pepene, cu povești și cu nicio întrebare serioasă.
Și știu, tentația e mare să „profităm” de vacanță: să facem curat, să învățăm ceva nou, să recuperăm ce n-am făcut tot anul. Dar dacă vacanța nu e pentru a recupera, ci pentru a ne regăsi? Să stăm puțin. Să respirăm. Să ne dăm voie să ne plictisim. Fără program. Fără scop. Doar cu noi.
Pentru profesori, vacanța e mai mult decât o pauză. E spațiul în care devenim din nou oameni, nu doar educatori. Pentru părinți, e șansa de a fi cu copiii fără teme și orare. Pentru copii… ei bine, ei știu cel mai bine ce înseamnă vacanță: libertate și joacă. Poate ar trebui să-i luăm și noi drept profesori, măcar vara asta.
Așa că, dacă ești epuizat, iritat sau pur și simplu gol pe dinăuntru: e normal. E final de an. Lasă-te, cu toată convingerea, în vacanță. Oferă-ți timp. Nu pentru a face ceva. Ci pentru a fi. A fi bine. Cu tine.
prof. Maria Adriana Nichitean
