Doza de educaţie (DDE) – Sărbătoarea Rusaliilor – sau Cincizecimea – e momentul în care, potrivit tradiției creștine, Duhul Sfânt coboară peste apostoli și dă naștere Bisericii. Dar, cum de multe ori ni se întâmplă nouă, românilor, spiritualul nu vine niciodată singur. În spațiul românesc, Rusaliile poartă și numele unor făpturi misterioase, ielele – zâne nevăzute, frumoase sau înfricoșătoare, care dansează prin păduri și pedepsesc pe cine le tulbură.
Știința ar spune că aici nu e vorba doar de folclor colorat, ci de psihologia colectivă în acțiune. Tradițiile de Rusalii au, de fapt, un rol profund terapeutic. În vremuri în care oamenii nu aveau cuvinte pentru traume, anxietăți sau tulburări, le transformau în mit. Dacă cineva „era luat de Rusalii”, nu era doar bolnav, ci prins într-un conflict cu lumea nevăzută. Soluția? Dansul călușarilor – un ritual de coeziune socială și eliberare emoțională. Adică exact ceea ce psihoterapia face azi, dar fără pelin și fără leuștean.
Înțelepciunea populară a creat astfel o formă de „igienă emoțională”. Nu întâmplător, în această perioadă se sfințesc câmpuri, se spală case, se poartă frunze protectoare, se stropesc femei și se blagoslovesc recoltele. Se curăță exteriorul ca să se limpezească și interiorul.
Psihologic vorbind, Rusaliile sunt despre ambivalență. Despre frumosul care poate deveni înfricoșător. Despre viață și moarte, despre moși și suflete plecate, dar și despre fertilitate, noroc și dans. Între Duhul Sfânt și iele, între rugăciune și poveste, între teamă și vindecare, stă omul – cu ale lui.
Astăzi, în lumea noastră grăbită, cu mai puține iele și prea multe notificări, aceste tradiții încă pot funcționa ca un reminder: că frica poate fi transformată în poveste, că dansul poate alina durerea și că în comunitate găsim putere.
Așadar, dragilor, să nu ne grăbim să desființăm ceea ce nu înțelegem. Fiecare legendă ascunde o nevoie profundă. Uneori, sub o poveste cu iele se află o întrebare nerostită. Așa că… poate azi e o zi bună să lăsăm în suflet puțin spațiu pentru taină, și să ascultăm nu doar ce spune lumea, ci ce șoptește tradiția. Cu înțelepciune. Și, de ce nu, cu puțin umor.
prof. Maria Adriana Nichitean
