Weekendul trecut am participat la conferința de închidere a unui proiect care a promovat incluziunea în educație, subiect de actualitate, care pe unii îi atrage, pe alții îi zgârie încă în urechi.
Proiectul nu s-a adresat doar învățământului preuniversitar, ci și universităților, autorităților și comunității în general.
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost onestitatea inițiatoarei, o norvegiancă, ce a subliniat un lucru esențial: incluziunea reală poate fi construită doar dacă adulții cred cu adevărat în ea.
A fost o observație simplă, dar extrem de puternică. Într-o lume în care vorbim mult despre „incluziunea romilor” sau „incluziunea copiilor cu cerințe educaționale speciale”, realitatea de zi cu zi arată altfel. Da, sunt programe, activități și strategii, dar toate aceste eforturi se pot dizolva rapid în fața indiferenței sau a lipsei de convingere a celor care le implementează. Cei care iau decizii la nivelul comunității sau al școlii trebuie să înțeleagă că incluziunea nu este un „trend” social, ci o necesitate autentică, iar această schimbare începe de la atitudinea fiecăruia dintre noi.
În România, incluziunea școlară a copiilor cu dizabilități sau din comunități vulnerabile, întâmpină încă multe provocări. Cu toate că există programe și politici publice, implementarea lor rămâne deseori un mister.
Cum să credem în incluziune, dacă nu oferim tuturor copiilor aceleași șanse și acces la educație de calitate? Cum să încurajăm incluziunea, dacă nu avem o viziune clară asupra necesităților fiecărui copil?
Incluziunea nu este doar despre a „accepta” pe cineva diferit, ci despre a crea un mediu în care fiecare copil să se simtă văzut, auzit și susținut, indiferent de provocările cu care se confruntă. Iar acest lucru nu se face doar în vorbe, ci prin acțiuni concrete.
Așadar dragi părinți, profesori și decidenți, în cazul în care dorim o educație cu adevărat incluzivă, să nu mai vorbim doar, despre ea. Să o trăim.
prof. Maria Adriana Nichitean
