A venit primăvara, cu soare, cu sărbători, cu coșuri pline de ghiocei care așteaptă să fie dăruiți, cu păsări care migrează căutând drumul înapoi spre casă. Și cu părinți care migrează. Cel puțin pe hârtie, mai ales în marile orașe, unde startul înscrierilor în clasa pregătitoare se transformă, inevitabil, într-un concurs de anunțuri pentru „viza de flotant”. Totul începe cu căutarea unei adrese în apropierea școlii dorite, care îndeplinește criteriile prestabilite chiar înainte ca micuțul să fi spus „mama” sau „tata”.
Și acum vine întrebarea: Păi, nu fac mami și tati tot ce le stă în putere pentru a asigura un drum pavat cu flori spre succesul celui mic? Adică o școală care pare că răspunde tuturor nevoilor copilului: cadre didactice excelente, un mediu curat, poate chiar un sistem de învățământ inovator. Iar dacă au obținut viza de flotant – ce-i mută cu vreo 5 kilometri față de locuința de baștină – mai e doar un pas în toamnă, pentru a influența tragerea la sorți și a ajunge la doamna care îndeplinește toate criteriile.
Și da, e absolut firesc să ne dorim ce e mai bun pentru pruncii noștri. Dar mă întreb: nu cumva, înainte ca cei mici să pășească pragul școlii, deja le transmitem lecția că succesul vine, uneori, din „căile ocolite”? Mai întâi e viza de flotant, apoi „roata norocului” la repartizarea în clase, și uite așa ajungem să le spunem dascălilor unde să-i așeze în bancă, câte teme să le dea sau cum să-i „crească” mari.
În esență, e o luptă de a păcăli sistemul, ca și cum am vrea să controlăm fiecare detaliu al educației lor, chiar înainte de a începe. Dar oare nu începem deja greșit, atunci când vedem în sistem doar un dușman de învins? Căci educația ar trebui să fie mai mult decât despre performanță și succes obținut prin orice mijloace.
Ar putea fi și despre învățătura care vine din interacțiuni autentice, despre încredere, despre răbdare… Din păcate, această atitudine – de a „înfrunta” educația – ajunge să se răspândească și în alte aspecte ale vieții. Începem să căutăm soluții rapide, nu doar pentru copii, ci și pentru noi înșine…
Și totuși… pe măsură ce copiii noștri cresc, învățăm că drumul lor nu poate fi controlat în totalitate.
Iar învățătura asta, autentică 100%, nu mai poate fi nicicum „fentată”.
prof. Maria Adriana Nichitean
