Azi vreau să vorbim despre un subiect care, deși este unul delicat, are pe alocuri și picături de
umor…negru: colaborarea între părinți, profesori și elevi. Nu știu dacă și voi simțiți asta, dar
uneori, când văd cum se construiește educația în România, am impresia că ne jucăm un fel de
„Tetris educațional” unde fiecare piesă încearcă să se potrivească, dar uneori rezultatul e mai
haotic decât ar trebui.
Ministrul Educației, Daniel David, spunea recent că uneori părinții ajung să ne spună ce notă să
punem, ce barem să aplicăm. Chiar dacă e greu de crezut, există situații în care așteptările
părintelui sunt ca profesorul să fie un simplu executant al „comenzii” lui, pentru că el, părintele,
știe mai bine ce ar trebui să primească copilul. Evident că profesorul nu e prea fericit cu această
„colaborare” forțată. Dar domnul ministrul chiar are dreptate: în educație, fiecare are rolul său.
Mi-a fost dat și mie să văd părinți, care atunci când copilul lor nu primește nota dorită, ajung să
adreseze profesorului un „Tăcere!” și mai apoi încep o argumentație de genul: „Păi, dar știți…
copilul meu a muncit! Așa-i, sau nu-i așa?!” Iar tu, profesorul, trebuie să găsești o modalitate
diplomatică de a zâmbi și a explica că, uneori, notele nu se dau doar pentru intenții bune, ci și
pentru performanță reală.
Florina Rogalski, o profesoară de Limba română, spunea că sunt părinți care, pur și simplu, nu
acceptă altceva decât note maxime. Dar oare chiar așa se construiește performanța? Nu e oare
mai sănătos să vorbim despre progres, despre efortul continuu? Și da, ajungem și la acea
frumoasă situație în care profesorul se simte mai mult ca o „bonă” educativă, așa cum spunea
Andreia Bodea, directoarea unui liceu din București. Așadar… avem de toate: părinți care sunt
experți nu doar la educația de acasă, ci și cea de la clasă, elevi care vor sau nu să știe mai multe,
dar ideal totul să fie mai simplu și, adesea, profesori care fie simt că nu sunt lăsați să își facă
meseria așa cum ar trebui, fie nu știu să o facă așa cum ar trebui.
Deci cum ar trebui să arate educația în 2025? Poate ar trebui să înțelegem că e un efort comun,
dar fiecare dintre noi – părinte, profesor și elev – are un rol foarte clar. Nu trebuie să ne
substituim unii altora, ci să colaborăm. Da, părintele trebuie ascultat, dar și profesorul trebuie
creditat cu experiența necesară pentru a ghida. Iar elevul? Ei bine, să nu uităm că și vocea lui
contează. Dacă am reuși să găsim echilibrul între aceste voci și să colaborăm, educația ar deveni
mult mai eficientă și mai armonioasă pentru toți. Să nu uităm că toți trebuie să ne „co-creăm”
educația, fără să ne avântăm în a fi „șefi” unii altora.
