„Doză de educație” fiind, nu cred că e vreo supriză că astăzi vorbim din nou despre
provocările educației din România. În caz că v-a obosit acest subiect, vă reamintesc că în
cele din urmă toate… tot de la educație ni se trag. Fie că e cea de acasă sau cea de la
școală. Așadar, haideți să mai aruncăm o privire asupra „realităților” care ne zâmbesc
amărui în fiecare zi.
Primul lucru la care mă gândesc când vine vorba de educație este… digitalizarea. Noi,
adulții, vorbim despre ea, dar când ajungem să punem mâna pe tablete, laptopuri și
aplicații, parcă suntem pe cale să intrăm într-un univers paralel. Și asta în condițiile în
care copiii noștri sunt mult mai la curent cu tehnologia decât noi, părinți și profesori.
Cum am mai spus, pare că cei mici sunt născuți deja cu un „chip” integrat, în timp ce
mulți adulți încă își recitesc manualele vechi. Și chiar dacă unii dintre noi ne-am străduit
să introducem în procesul de învățare „bătrânul calculator”, tot ne lovim de un paradox:
deși elevii sunt unii dintre cei mai buni utilizatori ai tehnologiei, nu știu cum să utilizeze
tehnologia într-un mod util pentru educație. Iar asta chiar e o provocare, nu?
Mai mult, fenomenul „paradoxal” al dorinței tuturor ca notele să fie cât mai mari, încă e
de actualitate – și asta deși știm cu toții ce se ascunde de multe ori în spatele notelor
bune. Pentru că de multe ori copilul nu este „geniul” pe care-l vedem cu ochiul liber, ci
mai degrabă o acumulare de „îngrijorare” din partea părinților și profesorilor care pun
prea multă presiune pe un copil care… vrea doar să învețe într-un mod relaxat. Și culmea,
rezultatele excepționale ale copiilor nu vin din așteptări uriașe și presiunile pe care le
punem asupra celor mici…
Și mai este și o a treia provocare: comunicarea între profesori, părinți și elevi. De cele
mai multe ori, nu mai știm cine este responsabil pentru ce. Părintele vine și spune „De ce
nu-i învățați mai mult și mai bine?”. Profesorul se întreabă „De ce părintele nu se implică
mai mult?”. Elevul… fără comentarii. Da, cu toții avem păreri și păreri, dar am uitat că
soluțiile nu se află în critici, ci într-o comunicare eficientă, în care fiecare să își înțeleagă
rolul, în care „triada educațională” (părinți – profesori – elevi) să colaboreze, nu să
încerce să câștige bătălii de orgolii.
Așadar, provocările din educație nu sunt doar despre învățătura din manuale. Sunt despre
noi toți, părinți, profesori și elevi, care nu trebuie să uităm că pentru a avea copii
competitivi, educația trebuie făcută cu colaborare și deschidere, nu competiție între roluri.
În cele din urmă… poate că ar trebui să lăsăm la o parte unele dintre aceste așteptări
nerealiste și să ne concentrăm pe ce e cu adevărat important: să învățăm unii de la alții. În
fond, dacă nu învățăm să lucrăm împreună, nici educația nu-și mai are sens.
prof. Maria Adriana Nichitean
